Jurnalista Iulia Marin, de la Libertatea, a murit la vârsta de 32 de ani. Există suspiciuni că s-ar fi sinucis

condoleante

Dumnezeu să o ierte si sa o odihneasca! Pacat ca in timpul vietii a lucrat la toate publicatiile sataniste si antihristice!!!

CĂTRE R3 MEDIA:
SPUNEȚI URMĂTOARELE: Cauzele decesului vor fi stabilite de medicii de la Institutul Național de Medicină Legală (INML) în următoarele zile. Conform unor surse din presă, Iulia Marin s-ar fi SINUCIS. Ea ar mai fi avut alte patru tentative de SUICID, până acum.
CUVÂNTUL SUICID NU EXISTĂ ÎN LIMBA ROMÂNĂ, ȘI NU ARE CE CĂUTA ÎN LIMBA NOASTRĂ. JUMĂTATE DIN POPULAȚIA ȚĂRII NU ÎNȚELEGE ACEST BARBARISM. NOI SPUNEM SINUCIDERE, NU SUICID, TENDINȚĂ NU TREND, ETC. CU TIMPUL, PUPINCURISMUL LINGVISTIC S-AR PUTEA DOVEDI MAI GRAV DECÂT PUPINCURISMUL POLITIC.
CÂNDVA, OLTENII, INCLUSIV ÎN ANII COMUNISMULUI (cei de la ”Ramuri”) au fost adevărați îngeri păzitori ai limbii române
Barbarismele inconștient folosite de intelectualitatea neterminată, pe jumătate ratată, au putut fi și ele cauza sinucidderii regretatei Iulia Marin. Desigur, nu știți medicină, dar nu e greu de înțeles că sănătatea ne privește pe toți, iar cuvintele, expresiile, gândurile și acțiunile noastre, conștiente sau inconștiente (de exemplu digestia, temperatura corpului, tensiunea arterială, etc.) se înregistrează pe creier, care devine astfel un soi de ”disc dur”, cum spun informaticienii. Înregistrarea corectă, pe creier, a oricărei informații, presupune repetarea ei exactă, fără modificări de vreun fel, inclusiv în ce privește tonalitatea vocii, care este o importantă sursă de emoții. De fapt, nu putem înregistra decât ceea ce ne afectează conștient sau inconștient, iar înregistrarea aceasta nu se poate face decât în prezența unei anumite combinații (formule) hormonale, care arată primatul nostru glandularo-endocrin în raport cu imaginarul ”primat nervos sau cerebral”. De obicei, emoția este o trăire conștientă. Când visăm însă, emoțiile pot fi mult mai puternice, deși inconștiente. Folosirea automată, negândită a cuvântului ”suicid” (și a altora) în loc de sinucidere, afectează înregistrările corecte anterioare, ale cuvântului sinucidere, cerând alte combinații hormonale, care deschid poarta ”nevrozelor”, a onaniei verbale, intelectuale, sexuale. Din această cauză, nu mai suntem siguri pe noi înșine, începem să ne pierdem sufletul, să devenim acești TERCHEA-BERCHIA, care suntem, în lumea lui Dumnezeu. Adică începem să devenim niște ființe schzoidale. Între altele, așa se explică schizoidia planetară în care trăim mai ales noi, foștii civilizați și civilizatori, care pupăm în fund Occidentul dement, țigănimea obraznică și inconștientă, etc.
Există un text (aproape inedit) despre Oltenii soldați din Deveselu, Corabia, Caracal și alte localități din fostul județ Romanați, soldați în Războiul nostru sfânt, contra bolșevicilor. Acești Olteni, despre care vă voi spune într-o zi mai multe, s-au comportat ca niște eroi legendari, în plin secol XX, la Cotul Donului și chiar mai departe, în stepa calmucă. Cel ce povestește faptele de arme ale acestor Olteni plini și Români adevărați este un vrâncean de origine transilvăneană, avocat de profesie, prefect de Neamț sub guvernul Goga-Cuza (decembrie 37, februarie 38), care a terminat războiul cu gradul de Căpitan SS, după ce fusese Căpitan român, plutonul lui de Călărași fiind primul care a atins Nistrul, în iulie 1941. Acest căpitan (ION V. EMILIAN, din familia surorilor EMILIAN care l-au ajutat pe Eminescu și pe sora lui suferindă) a fost decorat cu cele mai înalte distincții românești, germane, dar și sovietice! În februarie 1945, din motive propagandistice, care îi privesc, sovieticii l-au decorat post-mortem (cu medalia POBEDA-VICTORIA, înaintea regelui Mihai) pe acest Căpitan Emilian, care nu a murit însă, cum au crezut sovieticii și superiorii lui români, dar trădători trecuți în slujba dușmanului, la 23 August 1944. De fapt, în fruntea unui batalion de aproximativ 120 de oameni, Căpitanul Emilian a trecut de partea ultimilor apărători ai adevăratei Europe, adică Germanii, continuând adevăratul nostru război, alături de foștii și adevărații noștri aliați, pe care politicienii tâmpiți și regele nedemn i-au trădat la 23 August 1944. Această zi, 23 August 1944, a devenit ultima zi a adevăratei Românii. De aceea, după 23 August 1944, nu am mai fost și probabil nu mai putem fi o țară de oameni adevărați, am ajuns cu toții semidocți, sfertodocți, ceva care cotcodăcim ca găinile, sâsâim ca șerpii, înjurăm ca birjarii beți, aplaudăm pe Țancu Uraganul, pe Culiță Sterp, habar n-avem de George Enescu, Brâncuși, Eminescu…
Care-i legătura cu pupincurismul lingvistic, din presă, care probabil și-a avut rolul lui în depresia și moartea ziaristei Iulia Marin? După mai bine de trei ani de război contra rușilor și alături de nemți, Oltenii din Romanați vorbeau o impecabilă limbă românească, gândeau și se comportau ”normal”, ca toți moșii și strămoșii lor și ai noștri, ceea ce nu mai este cazul cu intelectualii de azi, din presă și din orice alt domeniu, semidocți ce vorbesc o limbă spurcată cu tot felul de americanisme, englezisme, golănisme, țigănisme, într-un cuvânt BARBARISME, cu care ne mai și mândrim!
Pentru a îndrepta situația și a reintra în firea lucrurilor, a normalității românești și strămoșești, este suficient să nu uităm cine suntem, să ne aducem aminte de părinții și bunicii noștri care, de ne-ar auzi vorbind de ”aitiști”, de exemplu, n-ar înțelege despre ce este vorba. De altfel, nici eu nu înțeleg, deși folosesc informatica de 40 de ani și fără ea n-aș fi putut traduce, într-o limbă de mai mare circulație ca româna, o serie de texte fundamentale românești, de care nimănui nu-i pasă, azi, în țara noastră debusolată, în care ne sinucidem toți, la foc domol, ca ultimii idioți, fără să conștientizăm ce se petrece cu noi, așa cum trebuie să fi fost și cazul bietei și frumoasei Iulia Marin. Dumnezeu s-o ierte!
Se înțelege că aceste cuvinte nu sunt o critică ci necesara atenționare în fața primejdiei ce ne paște pe toți, ca români, ca europeni, ca ultimii sau penultimii mohicani ai rasei albe. Cam așa stau lucrurile. Lupta de clasă, cu care Marx ne-a murdărit tinerețile, a devenit, pe nesimțite luptă de rasă. Rasa albă este asaltată de diverse alte rase. Rasa albă și-a pierdut vitalitatea, din ovulele femeilor de rasă albă ies prea mulți autiști, din care vaccinarea face cadavrele ambulante ce ne înconjoară. Cândva, Enăchiță Văcărescu s-a exprimat astfel: ”URMAȘILOR MEI VĂCĂREȘTI, LAS VOUĂ MOȘTENIRE / CREȘTEREA LIMBII ROMÂNEȘTI ȘI-A PATRIEI SIMȚIRE”. Oricât am fi de săraci, limba și simțirea românească depind în primul rând de noi. Pentru asta, unii cred că trebuie neapărat să aruncăm tembelizoarele. Ideea nu e tocmai rea. După ce am dat însă atâția bani pe aceste arme de nimicire în masă a românismului și chiar a omeniei, dacă tot aruncăm tembelizoarele, poate că ar trebui s-o facem de la etajul zece, sau măcar patru, al locuințelor sub-umane, în care prostia și incultura crasă a politicienilor ultimelor două secole au condamnat omenirea să piară, nu să trăiască.

Apreciez faptul că măcar aici redactorii iau în calcul și alte cauze ale decesului, nu doar vaccinul, ca pe inActive News.