sâmbătă, mai 18, 2024
OPINIITRU: Cărți de jucat și cărți de citit

TRU: Cărți de jucat și cărți de citit

Ne pîndește o aniversare complicată și ne paște un bilanț riscant. De oriunde am începe socoteala (1944 sau 1947), în următorii mai puțin de zece ani, România va fi trăit același număr de ani sub comunism și în capitalism. Ar fi o ironie necuprinsă să marcăm acest prag cu o catastrofă sau să îl atingem încărcați de iluzia că am devenit altceva decît sîntem.

Aceste două deraieri sînt, din păcate, posibile și nimic nu le cheamă în scenă mai insistent decît lipsa de gîndire și răspundere a liderilor noștri politici și intelectuali.

Problema crește și înaintează spre criză, odată cu automatismul care dictează tot mai apăsat în politica noastră de stat. Alinierea la viziunea liberală și convingerea oarbă că ea lucrează în numele democrației costă prea mult. Și s-ar putea să ne coste totul.

România a intrat în zumzetul geo-strategic care vestește noua configurație a Estului, după războiul din Ucraina. Nimeni n-o declară programatic dar semnalele se adună. Proiectul de legalizare a intervenției militare în sprijinul românilor din afara granițelor, acordul militar Franța-Moldova și extinderea infrastructurii militare americane în Dobrogea anunță un scenariu în care frontiera NATO-română începe să se miște spre est, cît mai aproape de frontiera rusă. În ce ne privește, asta ar însemna reunificarea cu Basarabia și Bucovina.

Măcar în proiect, momentul de redesenare a frontierelor nu mai e o ficțiune îndepărtată. E cert că războiul din Ucraina va avea urmări pe hartă iar asta obligă la o discuție dincolo de hartă. Ce e vizibil și facil, ca o mișcare de creion pe hîrtie, e contradictoriu și imprevizibil în realitate.

Singura certitudine aproape inevitabilă în acest joc e  înfrîngerea Ucrainei, după un război, pur și simplu, stupid. De aici încolo, ar putea urma împărțirea de facto a Ucrainei între Polonia, România și Rusia. Estul Ucrainei și Crimeea sînt deja pierdute pe front și vor intra în patrimoniul rusesc. Părți ale Ucrainei vestice ar putea fi incluse explicit sau implicit în Polonia și în România. Republica Moldova ar putea reveni acolo unde îi e locul. Dacă va fi așa, e cazul să ne gîndim la elementele imprevizibile și potențial devastatoare ale acestor schimbări. Cu alte cuvinte, la calitatea strategică și la greutatea istorică ale acestor scenarii.

În cazul României, ar trebui să reținem ce ar trebui să fi învățat, deja, din istoria propriei evoluții naționale. Și anume: reîntregirile de teritoriu au fost posibile și au devenit fapt istoric durabil, numai și numai în condițiile în care perdanții au fost scoși din joc, la capătul unui conflict major. Marea Unire nu a adus Transilvania, Basarabia și Bucovina în România pentru că așa o cereau idealurile noastre naționale ci pentru că așa ceva a devenit posibil la capătul partidei de poker apocaliptic de la sfîrșitul primului război mondial. Atunci, România a pierdut pe mînă proprie și s-a aflat la un pas de dezintegrare dar a cîștigat pe cartea altora.

Ungaria și Rusia, cele două puteri deținătoare de  teritorii românești au terminat războiul la pămînt și au fost silite să cedeze. Atunci, Ungaria a pățit ceva încă mai grav decît ce vom vedea în Ucraina iar Rusia a fost decalibrată de o lovitură de stat transformată în revoluție. Învinsă odată cu imperiul care s-a prăbușit, Ungaria a încetat, probabil pentru totdeauna, să mai conteze în jocul de putere regional. Îngenunchiată de spasme interne, Rusia a trebuit să își ia, tactic, mîna și cizma de pe Basarabia, în așteptarea unei conjuncturi mai bune.

În ambele cazuri, lecția de fier a politicii strategice spune că am recuperat ce nu mai puteau ține imperii spulberate. După 1944, pierderea Basarabiei și a Bucovinei a demonstrat, de data asta în mod negativ, același principiu. Victoria URSS în cel de-al doilea război mondial a reinstaurat forța imperială a Rusiei și a hotărît, cu acordul aliaților occidentali, extragerea Basarabiei și a Bucovinei din România.

De aici riscurile unei situații în care România ar putea bănui că poate recupera teritorii ignorînd sau declarînd mort un principiu verificat. Adică nu în situația unui eșec grav al Rusiei (existent doar în proclamațiile presei occidentale) ci, din contră, cu ocazia strategică a unei victorii rusești în Ucraina. Rezultatul ar putea fi, în aceste condiții, o întregire națională efemeră și aventuroasă, dacă nu cumva tragică.

E de înțeles, de aici, că România a intrat într-un joc în care are de partea ei sprijinul aliaților occidentali, fără să aibă și siguranța unui context strategic favorabil.

Reflexia asupra momentului care se coace la frontierele noastre nu trebuie ratată. „Capcanele istoriei” sînt un clișeu ușor de debitat dar nu lipsit de conținut. Încărcătura care face exploziv viitorul nostru imediat e un amestec de presiuni și auto-sugestie. Sîntem în NATO și UE iar lumea bună ne sprijină, ne flatează și ne încurajează. Tentația e mare, lucrează la o confuzie și îngrașă o iluzie: ne credem altfel și altcineva. Mai mulți, mai înalți și mai puternici decît în realitate.

Remediul sînt cărțile de pe masa de joc și din bibliotecă. Politic: cît mai mult realism. Bibliografic: mai puțin Grigore Vieru, mai mult Tucidide și deloc Fukuyama. Filozofic: mai puțin romantism local, mai multă gîndire autonomă și deloc utopie liberală.

În 1918, am cîștigat cu cărțile altora iar asta spune, înainte de orice altceva, că jucătorii pe care am mizat aveau cărți în mînă. Acum am putea juca o partidă în care aliații noștri nu au nici o carte în mînă. Un eșec civilizațional și militar rus e, deocamdată, o himeră iar asta spune că jucătorii care au cărțile în mînă nu sînt prietenii noștri.

În plus, sau, mai degrabă, în minus, imaginea noastră reală (și nu proiectată) e precară. Nu avem o generație de sacrificiu pe front. Ar trebui să notăm că războiul ruso-ucrainian e nemijlocit și cumplit, pentru că, din patriotism, sălbăticie sau tiranie, Rusia și Ucraina au reușit să și au avut ce să trimită la tocător.

Pe ce și pe cine se bazează partida strategică în care am putea intra? Pe stupiditate politică și epuizare națională.  Așadar, vom porni la luptă cu Mareșalul Nicolae Ionel Ciucă în frunte și cu nimeni în spatele lui. Familiile reunite ale țării își vor dosi și exporta copii. După atîta amar de after-school, coregrafie, tenis, debate, echitație și meditații zilnice la matematicăenglezăspaniolă, nu mai e loc de război.

Rămîne plebea. Obiceiul politico-amoral care a trimis abator, și în primul și în al doilea război mondial, pleava satelor și a tîrgurilor mici nu a murit. Dar e absurd. În caz de mobilizare, putem conta doar pe o nouă migrație în masă. Dacă 3-4 milioane de români plecați la muncă nu erau de ajuns, atunci vom vedea încă 1-2 milioane plecați la adăpost de recrutare.

Nici aliații noștri nu au la dispoziție un tineret dispus să se înroleze, așa cum nu au un arsenal suficient pentru mai mult de cîteva săptămîni de război. Prietenii noștri se bazează pe o singură forță cu adevărat inepuizabilă, invincibilă și mereu regenerabilă: pe propriul dogmatism (liberal) sau, altfel zis, pe un delir de grandoare împachetat în retorică democratică.

Nu e o noutate. E doar finalul sumbru al unei constante istorice. Dacă străpungem filmografia și constelația de  legende istorice la putere în discursul oficial occidental, vom găsi o enormă capacitate de a purta războaie cu carnea altora și de a cîștiga literar războaie pierdute pe front.

Din tot ce știm, dacă vrem să știm, singurul succes sută la sută american într-un război major, rămîne victoria din Războiul Civil (1861-1865). În rest, osemintele altora. În al doilea război mondial, americanii au luptat eroic dar victoria fusese deja decisă de hecatomba din Est, După Stalingrad, Germania a luptat împinsă spre Berlin, cu un braț amputat și cu aorta deschisă. Au urmat, Vietnam, Coreea, Iraq, Afganistan – mereu cu o armată americană în retragere, învinsă sau fugară. Sigur, nu trebuie să subestimăm triumfurile din Grenada și Panama.

Abandonarea propriilor granițe și importul dement de forță umană străină nu vor întoarce din drum declinul moral și militar american. 6-8-10 milioane de migranți lăsați să intre de-a valma în America sub administrația Biden? Statele Unite nu au primit, odată cu această invazie, viitorii ei soldați ci au adunat viitori votanți și asistați social ceruți de proiectul Partidului Democrat Unic, permanent la putere în Statele Unite.

Singura salvare, sau mai degrabă amînare cu 4 ani, a naufragiului ar fi o victorie a lui Donlad Trump, în alegerile din noiembrie. Corecția va fi temporară și nu va bloca mersul istoriei.

Adevărul ultim și dezarmant e că declinul civilizațional e de găsit, prosper și galopant, în Occident. Desigur, pe termen lung, totul e posibil. Imperiul post-sovietic nu e etern dar nici națiunile vest-europene nu pot susține că au garanții supratemporale. În ciuda dorului, codrului și a spațiului mioritic, România poate fi redusă, cîndva, la o etnie hîtră și cîntăreață, fără închegare statală. Avem, deja, un model în națiunile occidentale, mari amatoare de auto-anihilare prin sinucidere identitară și comasare globală.

Ne-am face un mare serviciu dacă am înțelege că războiul din Ucraina e un dezastru colectiv, în care eșecul liberalismului occidental e partea cea mai puțin comentată. Și tocmai acest dezastru promite ademenitor „resturi” grase Poloniei și României. Totul stă pe un eșafodaj fals: pe ideea nesăbuită că România va ieși, iar, în cîștig, ca în 1918, și asta chiar înainte ca partida să fie jucată. Patriotic și oficial e cum nu se poate mai bine, uman și istoric, e cît se poate de rău.

Somnambulismul progresist al lumii occidentale a reușit să pună bazele unei lungi furtuni strategice în Est. Pentru noi, vortexul îngrășat de conflictul din Ucraina nu poate fi baza unei reparații naționale. Dar poate fi începutul unei istorii necontrolabile care curtează ruina.

CITEȘTE MAI MULT

PARTENERI

Loading RSS Feed

Loading RSS Feed

 

1 COMENTARIU

  1. Deși rezonez cu ansamblul ideilor acestui articol, eu cred că Unirea cu Basarabia și Nordul Bucovinei ar fi posibilă indiferent cât de puternică ar putea ieși Rusia din acest război pentru că, spre deosebire de 1918, reunificarea României din 2025 s-ar face nu pe ruinele Imperiului Rus, ci pe ruinele unei “Former Republic of Ukraine”. Iar rușii, oricât de extinși teritorial ar ieși din “operațiunea specială”, e foarte puțin probabil să ajungă dincoace de Nistru dacă nu-i zgândărește Rareș Bogdan & Co. prea tare.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

38,400FaniÎmi place

CELE MAI CITITE 24 h

Articole RELAȚIONATE