Veganismul este religios la bază și străvechi. Religiile și filosofiile dualiste orientale antice au fost înclinate spre diete vegane. Nu întâmplător. Materia sau căderea în materie a sufletelor desprinse din divinitate reprezenta, pentru ele, principalul păcat și, din acest motiv, și au formulat doctrinele mântuirii ca încercări de a depăși materia printr-un program ascetic susținut și gnoză, în procesul de întoarcere și reîntregire a monadei originare.
Trupul era văzut ca o închisoare pentru suflet, iar moartea, factorul care lichida această problemă. Anumite curente dualiste erau nu întâmplător vegane și împotriva căsătoriei.
Creștinismul, o credință eminamente a Întrupării lui Dumnezeu și astfel a restaurării creației și a omului, trup și suflet, în persoana Lui, a respins asemenea credințe dualiste ezoterice.
Nici religiile bazate pe ideea transmigrației sufletelor nu au putut evita dieta vegană. Aceste orientalisme nu au putut penetra credința creștină, gnosticismul și chiar erezii creștine precum origenismul sau apokatastaza origenistă, dualistă în substanța ei, nu au devenit dominante, sfârșind prin a fi respinse de biserică.
În istoria monahismului, dietele vegane sunt excepția mai curând decât regula. Sunt acceptate în schimb dietele vegetariene convenționale, care dintre cărnuri permit consumul de pește. Rațiunea este simplă. Monahul este un pneumatofor, adică un purtător de Duh și deci un mesager real al “zilelor de pe urmă” aici și acum, dar acest lucru nu se formulează împotriva materiei și a trupului, ca în credințele dualiste. Ci le include, transformându-le, transfigurându-le, îmbunătățind-le încă de aici și acum, dând glas întregii creații a lui Dumnezeu, care nu este abandonată morții și demonilor. În cuvintele Ap Pavel: “Pentru că făptura aşteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci făptura a fost supusă deşertăciunii – nu din voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o – cu nădejde. Pentru că şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu. Căci ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum. Şi nu numai atât, ci şi noi, care avem pârga Duhului, şi noi înşine suspinăm în noi, aşteptând înfierea, răscumpărarea trupului nostru.” (Romani 8, 19-23)
În icoane, creștinul nu vede holograma unui Hristos imaterial, nu ar avea nicio logică, ci figura transformată a unui Hristos înviat, un trup real îndumnezeit spre care tindem toți, oricum nu un spectru sau vreo fantasmă, așa cum propuneau docetismul și gnosticismul primelor veacuri creștine.
Ce vreau să spun cu asta este că dacă veganismul nu reprezintă o noutate, e în schimb contradictoriu și lipsit de substanță —oricât de bine îmbrăcat ar fi în mantia eco-anticonsumeristă și minimalistă din marile orașe ale lumii și trendy, oricât de bine s-ar încadra în programul post-industrial din ultimele decenii de dematerializare a economiilor noastre (digitalizare, capital uman, cunoaștere etc)— odată ce l-ai dezbrăcat de metafizica dualistă a Orientului. Nu are ca bază decât o idee vagă despre alteritate, care se confundă cu empatia și convingeri multiculturale, dar pe care o trăiește în majoritatea timpului bovaric, ascuns în spatele unui display, un veșnic aspirant la o lume mai simplă, mai pură și mai fericită, pe care, ca orice animal, nu-l poți scoate din mediul lui fără să-i periclitezi existența. Into the wild (2007), cine are dispoziție și timp, e filmul unui tânăr talentat de la Harvard care, sub influența unor hippies, declară război lumi lui și pleacă în sălbăticie, unde supraviețuiește până într-o zi, când moare otrăvindu-se singur cu niște fructe de pădure. E un mesaj extrem de neconvenabil pentru întreaga mișcare eco-minimalistă occidentală și doctrina Davos a “build back better”. Logica empatiei în același timp e inconsistentă întrucât lumea e făcută și din carnivore, și bacili, și altele, integrând moartea în logica vieții ei. Un vegan pasionat de pisici sau șerpi sau câini sau altceva e din acest punct e vedere o contradicție în termeni.
Și slabă sau neconvingătoare, întrucât, îndrumat doar de ea, ai putea sfârși ușor în gura unui urs cu ochi prietenoși pe Transfăgărășan sau otrăvit de veninul unei vipere care nu ți-a înțeles intenția de a o salva, luând-o din potecă. Pe scurt, nu funcționează fără probleme dincolo de lumea standardizată și conștiința ei în care ai fost crescut.
Un film de zile mari, folositor pentru aceste discuții, este Dersu Uzala 1975, relatând povestea unui grup de soldați ruși care, la începutul secolului XX, aveau misiunea de a cartografia mai multe porțiuni din Siberia sălbatică. Rătăciți în taiga și incapabili să o înțeleagă, nu ar fi supraviețuit fără ajutorul nesperat al unui soi de locuitor al ei, un bătrân vânător de samuri, Dersu. Din nou, o lecție extrem de neconvenabilă și, de ce nu, plină de probleme pentru teoria sociologică a empatiei, dominantă azi, care, dintr-un exces de individualism, tinde să ignore rolul culturii comune și al instituțiilor pentru o ontologie a relației sau a interumanului.
Ceea ce spun este că, deși e o prostie din foarte multe puncte de vedere, un veganism acoperit de vechile credințe și metafizici dualiste orientale este mult altceva. Are un sens dincolo de logica unei vieți redusă la biologia ei, unde nu are niciun sens și nici nu poate fi în mod coerent vegană.
Discutam aseară de situația unor vegani care nu mănâncă carne, sub motivul că ei nu vor să omoare animale, dar cresc și înmulțesc câinii, pisici, fără să mai vorbim de reptile sau altceva, în casele lor, sau de riscurile la care se expun singuri, încălcând regulamentul propriului lor război cu moartea. Și care par senini și foarte mulțumiți de ei așa.
