Citești și ajuți! Cumpără cartea: Cultura noastră: ce a mai rămas din ea, de Theodore Dalrymple vei contribui la susținerea libertății ideilor și implicit, a siteului R3media.
Dar cum ar fi dacă acest surplus de informații – această stare de indispoziție în care ne găsim, paralizați de un torent neîntrerupt de zgomot și nonsens – nu ar fi doar un produs colateral al „Epocii Informației”, ci tocmai scopul ei? V-a trecut vreodată prin minte că aceste gadgeturi au fost proiectate ca niște arme împotriva noastră? Sau că oboseala și confuzia pe care o simțim după ce ne petrecem o oră scrolând fără sens pe telefon reprezintă efectul pe care această tehnologie transformată în armă o are asupra psihicului nostru?
Și, mai la obiect, ce putem face pentru a ne proteja împotriva acestor arme ale distracției digitale?
Mai întâi să examinăm problema.
Să presupunem că îți începi ziua uitându-de la profilurile de social media ale prietenilor tăi. Șuvoiul de poze cu vacanța perfectă și postările despre relațiile minunate și petrecerile fabuloase te fac să te simți prost în timp ce ieși pe ușă ca să mergi la muncă.
Citești și ajuți! Cumpără cartea: Eseuri antiromantice, de Irving Babbitt, vei contribui la susținerea libertății ideilor și implicit, a siteului R3media.
Mai târziu, îți iei o pauză de la birou (introduci niște informații în calculator, desigur) pentru a te uita pe știri. Pentru atenția ta se dă o luptă între apăsatul fără rost pe linkuri și pornografie. Într-un final descoperi ceva interesant și informativ doar pentru a ajunge la final, unde secțiunea de comentarii este ocupată de troli porniți să înceapă controverse sterile, și de experți în dezinformare care folosesc toate trucurile de manual pentru a deraia orice fel de conversație mai consistentă.
După ce îți închizi ferestrele de navigație, te întorci la birou și descoperi un mail supărat de la șef care îți amintește că raportul tău trebuia să fie gata ieri, pe lângă alte mesaje de la colegi care te roagă să îi ajuți cu proiectele lor.
Fugi repede în singurul loc în care știi că poți fugi de toate – la toaletă, închizi ușa… și atunci simți un semnal. Ai primit un nou mesaj pe Facebook! Îți scoți telefonul din buzunar și o iei de la capăt.
Partea cea mai rea este că știi că acest torent constant de informații te face să te simți execrabil, dar nu ai ce face. Este din ce în ce mai greu să îți lași telefonul acasă când ieși în oraș sau să stingi televizorul când iei masa. Ai devenit un sclav al tehnologiei care odată promitea să te elibereze.
S-ar putea ca aceasta să nu fie o descriere a unei zile obișnuite din viața ta, dar știm cu toții oameni cărora această descriere se aplică. Și dacă folosești instrumente electronice zilnic, este din ce în ce mai greu să negi că ai trăit acest amestec straniu de depresie și dependență pe care instrumentele electronice îl produc.
Până aici nu este nimic controversat. Nu avem nevoie de un studiu științific care să ne spună că social media ne face proști, mânioși și dependenți, dar în cazul în care nu ați fost pe fază găsiți aici un studiu științific care ne spune că social media ne face proști, mânioși și dependenți. După cum puteți bănui, oamenii care își compară experiența lor cotidiană și ștearsă cu viețile idealizate pe care oamenii și le prezintă online – petreceri, mâncare fabuloasă, vacanțe perfecte, familii fericire – sunt mai susceptibili să dezvolte depresie.
Dar ceea ce este mai important de reținut este că această tendință nu a apărut din întâmplare. Această tehnologie a fost proiectată ca o armă psihologică împotriva noastră. Aceasta nu este teoria conspirației sau o supoziție. După cum am arătat în podcastul meu „The Weaponization of Social Media”, mulți dintre fondatorii giganților social media nici măcar nu folosesc rețelele sociale și își țin copiii departe de instrumentele tehnologice. Dacă nu ați văzut încă acest clip, uitați-vă la cofondatorul Facebook, Sean Parker, cum recunoaște că au făcut acest produs pentru a te ține dependent, folosindu-se de slăbiciunile psihologiei umane.
Când îți dai seama că toate detaliile experienței noastre online – precum semnale roșii și bâzâitul telefonului care ne alertează cu notificări din social media – au fost proiectate minuțios pentru a da click indefinit, poți măcar să îți dai seama că aici nu este vorba doar de o voință slabă, care te-a adus în acest stadiu.
De asemenea, este esențial să-ți dai seama că nu este vorba doar de un plan pentru a câștiga mai mulți bani din publicitate. Desigur, este vorba și despre asta, dar dependența (și, în cele din urmă, robia) față de tocmai sursa nefericirii noastre reprezintă o parte dintr-o agendă mult mai vicleană. Speculanții și șarla
Nu contează că această perspectivă sinistră a viitorului propusă de acești transhumaniști este un coșmar dincolo de orice imaginație. Nu contează că voința liberă va reprezenta un non-sens într-o lume în care suntem împinși de deviceuri pe căi predeterminate. Nu contează că viața privată va fi de neconceput când fiecare gând va fi monitorizat și analizat în timp real. Nu contează că dizidența va fi imposibilă când abilitatea noastră de a accesa rețelele pe care se bazează viața noastră poate fi neutralizată dintr-un buton. Vom fi capabili să navigăm pe internet în capul nostru! Unde mă loghez?
Dacă tu crezi că volumul de informații este copleșitor astăzi, așteaptă până când vei interacționa cu avatarurile prietenilor tăi într-o realitate augmentată în timp ce asculți o muzică pe care doar tu o poți auzi și îi poruncești Alexei tale să îți modifice termostatul și să-ți comande o pizza la cină.
Așadar ce facem cu toate astea?
Dacă ai impresia că acesta este un articol cu sfaturi călduroase despre cum să vrei mai mult internet, ți-aș sugera câteva recomandări despre cum să-ți setezi o limită de timp pentru internet sau pentru a te uita la ceva concret pe internet în loc de a naviga fără rost. Toate astea sunt bune și frumoase… dar nu merg suficient de departe, nu-i așa?
Deoarece dacă luăm în serios ideea că aceste instrumente au fost proiectate ca arme psihologice împotriva noastră, și că ne duc spre un viitor trasnhumanist, atunci ajungem rapid la o concluzie care ne dă fiori reci: de fiecare dată când pui mâna pe telefon, de fiecare dată când îți accesezi feedul de știri, de fiecare dată când răspunzi la notificările din social media, îți îndrepți o armă încărcată spre cap.
Sau, și mai rău, înghiți o mică parte de otravă. Una sau două doze nu fac mare rău. O mie te fac bolnav, dar probabil că te vei descurca. Doza fatală s-ar putea să fie mai departe. Iar dacă otrava este suficient de dulce, atunci, ca orice alt dependent, te vei convinge pe tine că este în regulă să o iei în continuare. La urma urmei, vom fi capabili să renunțăm înainte de ajunge la doza fatală, nu-i așa?
Și care este oricum alternativa? Să renunțăm pur și simplu la tehnologie? Este asta măcar posibil?
Acestea nu sunt întrebări retorice. Sunt întrebări reale cu răspunsuri care au consecințe foarte reale pentru viețile noastre. Și nu pun aceste întrebări din eter. Îmi câștig existența din mediul online. Viața mea se învârte în acest moment tocmai din volumul copleșitor de informații despre care scriu. Voi ști când să trag o linie și să încetez a mai folosi tehnologia înainte de a folosi un chip care se implantează în creier? Tu vei ști?
Simțiți-vă liberi să îmi spuneți că sunt mult prea teatral și că nu este nimic care să ne îngrijoreze. Dar data viitoare când vă veți căuta telefonul într-un moment de tăcere sau când veți da scroll fără rost prin feed având un gol interior, faceți o pauză pentru a vă gândi la acea senzație. Iar apoi încercați să lăsați telefonul jos.
Un articol scris de James Corbett, aici. Tradus de Editura Contra Mundum. Cărțile editate de Editura Contra Mundum pot fi achiziționate de-aici.
Am observat,este ceva general.
Știam și noi, am observat toți dar parcă-i altfel când îți spune careva verde-n față.
Măcar eu am reușit să scap de twitter iar fieisbuciuc n-am avut niciodată. Tik-tok și prostii de felul ăsta sunt pentru bitongi.