Sfântul ierarh Calinic de la Cernica, s-a născut la 7 octombrie 1787 în preajma bisericii Sf. Visarion din București. Părinții lui, Antonie și Floarea, erau români, oameni buni, cinstiți și temători de Dumnezeu.
Din sfântul botez a primit numele de Constantin. Evlavioasa sa mamă Floarea, după ce și-a crescut copiii, s-a călugărit la mănăstirea Pasărea, sfârșindu-și zilele ca schivnică, cu numele de Filofteia. Fiul ei mai mare a slujit Domnului mai întâi ca preot de mir și apoi a îmbrăcat și el chipul îngeresc, numindu-se Acachie. Constantin, cel mai mic, le-a urmat pilda.
A urmat școală în București unde pe lângă cunoștințele ce se puteau căpăta atunci a deprins și limba greacă. Când s-a făcut mai mare, o aplecare firească spre cele duhovnicești îi mâna pașii în zilele de sărbători spre mănăstirea Cernica.
Citești și ajuți! Cumpără cartea: Dacă Dumnezeu nu ar exista de G.K. Chesterton vei contribui la susținerea libertății ideilor și implicit, a siteului R3media.
În anul 1807, a părăsit casa părintească și a. intrat pentru totdeauna în această sfânta mănăstire. Starețul Timotei 1-a primit cu dragoste părintească, dar cum călugăria cere un timp de încercare, 1-a dat în ascultarea cuviosului Pimen, monah învățat și sculptor priceput.
În luna noiembrie 1808, cuviosul Timotei starețul 1-a îmbrăcat în haina monahicească. Și așa, fratele Constantin a ajuns cuviosul monah Calinic. La 3 decembrie același an a fost hirotonisit ierodiacon.
Citești și ajuți! Cumpără cartea: Să nu trăim în minciună. Un manual pentru disidenții creștini, de Rod Dreher, vei contribui la susținerea libertății ideilor și implicit, a siteului R3media.
În anul 1812 a călătorit în Moldova cu preacuviosul Pimen, părintele lui duhovnicesc, după ajutoare pentru zidirea bisericii sfântului Nicolae de la mănăstirea Cernica. Cu acest prilej a pătruns și mai mult înaltul înțeles al vieții călugărești, că cercetând mănăstirile de acolo, a văzut orânduielile statornicite de Sfântul Paisie în mănăstirea Neamțului și în celelalte locuri.
La întoarcere, cuviosul Pimen s-a retras la Sfântul Munte Athos pentru mai multă liniștire. Calinic s-a despărțit cu multă mâhnire de el și a trecut în ascultarea cuviosului Doroftei, unul din bătrânii îmbunătățiți ai mănăstirii.
În anul 1813, când mulți din preoții mănăstirii muriseră de ciumă, starețul Timotei a găsit cu cale că ierodiaconul său este vrednic de preoție. La 13 februarie 1813 a fost hirotonit preot; iar la 20 septembrie 1815 a fost hirotesit și duhovnic de însuși mitropolitul țării, Nectarie, având și ascultarea de ecleziarh.
Starețul Timotei s-a mutat către Domnul la 3 martie 1616 împăcat în sufletul său. Zidise biserica cea mare din ostrovul Sfântul Nicolae în cinstea și numele aceluiași ierarh; ajunsese și cu pictura până la jumătate. Obștea cuvioșilor au pus în locul lui pe cuviosul Doroftei, părintele duhovnicesc al lui Calinic. Cum acesta era bătrân și spre sfârșitul călătoriei celei pământești, grija mănăstirii o avea ecleziarhul Calinic.
În vara anului 1817, cuviosul Doroftei fiind bolnav, 1-a trimis pe ucenicul său Calinic la Sfântul Munte Athos să-l cheme pe cuviosul Pimen în țară, cu gând să-1 lase stareț în locul său. Cu acest prilej, Calinic a cercetat toate mănăstirile Athosului; a cunoscut viața lor duhovnicească, ostenelile întru răbdare ale cuvioșilor, asprimea pravilei călugărești; și-a agonisit multe învățături; a ascultat cu smerenie sfaturile bătrânilor sihaștrii, bogați întru bunătăți duhovnicești și săraci în grijile lumești.
La întoarcerea din Sfântul Munte Athos, cuviosul Pimen a fost pus iconom al mănăstirii Cernica. El a început să pună pe părinți la ascultări grele, asemănătoare cu cele de la Sfântul Munte. Monahii de aici nu le puteau împlini cu aceeași ușurință, oricâtă bunăvoință ar fi avut.
Poate că aceasta a fost una din pricinile pentru care cuvioșii nu l-au ales stareț în locul lui Doroftei. La 13 decembrie acesta s-a mutat către Domnul, iar a doua zi, adică la 14 decembrie 1818 obștea sfintei mănăstiri și-a ales ca pastor duhovnicesc pe Calinic, deși nu avea mai mult de 30 ani. Nu trecuseră decât 11 ani de la intrarea lui în mănăstirea Cernica. La 9 aprilie 1820. mitropolitul Dionisie Lupu 1-a cinstit cu vrednicia de arhimandrit.
Și a stărețit cuviosul Calinic, sfânta mănăstire timp de 32 de ani până în anul 1850 când a fost ales episcop al Râmnicului.
În timpul stăreției lui a dus la bun sfârșit biserica Sfântul Nicolae începuta de starețul Timotei, împodobindu-o cu picturi, strane și toate cele trebuincioase, cu chilii în jurul ei pentru locuința monahilor; a zidit din temelie biserica din ostrovul Sfântul Gheorghe, trapeza, bucătăria, clopotnița cu ceasornic; a cumpărat clopote; a înființat un atelier de veșminte bisericești; a zidit fântâni de piatră. A cumpăra; o moșie în Bueștii – Bărăganului unde în 1843 a zidit biserica nouă și casă pentru lucrători și a sădit pădure de salcâm. Danii testamentare, moșia de la Câmpina de la Tartășești – Ilfov și alta la Buești, s-au adăugat sfintei mănăstiri de la Cernica.
Și nu s-a descurajat când la 18 ianuarie 1838, biserica Sfântul Gheorghe sfințită cu doi ani mai înainte, s-a prăbușit la cutremurul cel mare ce fost atunci. A zidit-o din nou, cu ziduri groase și puternice ca de cetate, în anul 1842 fiind gata.
Sfântul Calinic s-a îngrijit de mănăstiri ca: Pasarea, a cărei biserică s-a târnosit în anul 1847 și Căldărușani și de schiturile Icoana, Ghighiu, Poiana Mărului, Rătești și Ciorogîrla. Sub oblăduirea lui erau puse chiar unele biserici de mir, ca bisericile din Câmpina, Ghenoaia și Tohanii Buzăului. La aceasta din urmă, părinții cernicani aveau dreptul de a alege epitrop.
Toate acestea arată râvna neostoită a cuviosului Calinic pentru casa Domnului, sufletul lui mare, priceperea, hărnicia, dragostea și ostenelile lui, chipul lui de adevărat păstor sufletesc și chivernisitor.
Pentru aceasta veneau în mănăstirea lui, în Cernica, frați și părinți din toate părțile, doritori de mântuire. El îi primea cu dragoste de părinte, îi îndemna în cărări de înălțări sufletești.
Mănăstirea Cernica a avut în timpul stăreției lui 350 de monahi. Pentru bunătatea și smerenia lui și pentru rugă¬ciunile lui cele bine primite de Dumnezeu, lumea îi zicea „sfântul”, încă în viață fiind. Și n-a greșit mulțimea, că așa a fost! Nicolae Iorga scrie despre el că „ducea viață aspră de schivnic și nu știa prețul banului, pe care îl împrăștia darnic în faceri de bine. Trăind în sfințenia muncii și a infirmării,. el era închinat ca sfânt de credincioșii din eparhie și părerile de rău ale tuturora se îndreptară mult timp către mormântul său pe care-1 voise la Cernica, locul de învățătura și de pregătire duhovnicească …”.
La 14-15 septembrie 1850 a fost ales în străvechiul scaun episcopal de la Râmnicul Vâlcea. A fost hirotonit arhiereu în Catedrala mitropolitană din București, la 26 octombrie 1850, praznicul Sfântului Dumitru, iar înscăunarea i s-a făcut la 26 noiembrie, la Craiova, întrucât Reședința episcopală din Râmnic era distrusă în urma unui incendiu.
Chemat la aceasta înaltă slujire, noul ierarh a găsit în eparhie o moștenire foarte grea, care se cerea grabnic îndreptată. De 10 ani eparhia era condusă de locțiitori, reședința și Catedrala episcopală erau distruse, numărul preoților era insuficient, puțin pregătiți și cu o stare materială grea, seminarul închis, în urma revoluției din 1848, lăcașurile de închinare neîngrijite sau în paragină, iar unele chiar închise. Deși înaintat în vârstă, noul episcop a purces de îndată la îndreptarea acestor triste stări de lucruri. Îndată după înscăunare, și-a cercetat eparhia, a rânduit protopopi, a hirotonit noi preoți. În 1851 a redeschis seminarul, întâi la Craiova, după care, în 1854, l-a mutat la Râmnic; a deschis „școli protopopești pentru pregătirea cântăreților bisericești”.
După ce și-a mutat reședința la Râmnic (1854), a început de îndată ridicarea unei noi Catedrale episcopale, după planurile întocmite de el însuși și cu pictura lui Gheorghe Tăttărescu, a refăcut reședința și bolnița din incinta Episcopiei. Între anii 1859-1864 a ridicat, din banii săi, o biserică nouă la schitul Frăsinei, în Munții Vâlcii, existent din veacul al XVII-lea, rânduind reguli aspre de viețuire, așa cum văzuse la Athos și pe care le respecta el însuși de când intrase în mănăstire.
Pe 24 mai 1867, fără să aibă aprobarea oficială a guvernului, Calinic s-a retras la Mânăstirea Cernica. Din respect pentru marile sale realizări, lui Calinic nu i s-a retras titulatura, rămânând până la sfârșitul vieții episcop titular al Râmnicului. A murit pe 11 aprilie 1868. A fost înmormântat două zile mai târziu în tinda ctitoriei sale, biserica Sfântul Gheorghe, în prezența mitropolitului primat al României, Nifon, și a unui numeros public.
Pentru curăția vieții sale, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca să fie trecut în rândurile sfinților. Festivitățile proclamării solemne a canonizării au avut loc la Mânăstirea Cernica în zilele de 21 și 23 octombrie 1955. Prăznuirea a fost fixată la data trecerii sale către Domnul, 11 aprilie, iar tot atunci au fost alcătuite și slujbele de pomenire ale Sfântului, precum și viața sa și felul zugrăvirii chipului său.
