La mulți ani, domnule Președinte!

La 11 septembrie 1965, la Damasc, capitala proaspetei Republici Arabe Unite (așa se numea atunci Siria) – un stat cu o istorie străveche, dar apărut relativ recent ca stat democratic, republican, din convulsiile post-imperialiste și neo-colonialiste britanice și franceze, care au marcat popoarele arabe ale Orientului Mijlociu, se năștea Bashar, al doilea fiu al ofițerului Hafez al-Assad, comandantul forțelor aeriene.

Tatăl, om curajos și ambițios, membru al influentului partid politic Ba’ath, de orientare socialistă, influențată de ideologia comunismului, dar mai ales de naționalismul suveranist arab, se implică în cele mai importante evenimente politice ale Siriei. În timp, trecând prin tribulații care îi amenință cariera politică, reputația profesională, familia, neamul etnic (minoritatea etnico-religioasă alawită), sănătatea și viața, Hafez al-Assad reușește să ajungă Președintele Siriei, pe care o redenumește Republica Arabă Siriană.

Particula Al-Assad în limba arabă înseamnă „Leul”. Bunicul patern al lui tânărului Bashar, Ali Sulayman al-Assad, reușise să-și schimbe statutul social defavorizant de țăran cu unul de funcționar minor și, pentru a reflecta acest lucru, în 1927 el schimbase numele de familie din Wahsh (însemnând „Sălbatic”) în Al-Assad.

Sub conducerea fermă a lui Hafez al-Assad, Siria se înfățișa drept un stat republican, democratic, multietnic și multicultural, axat pe patriotismul arab și pe reformismul socialist, al partidului Ba’ath. Era o sarcină dificilă să ții laolaltă o multitudine de populații, etnii, culturi și credințe istorice. Calea economico-socială era deja trasată în rândul statelor arabe apărute în regiune – un socialism progresist, mai mult aplecat spre conservatorism, și relativ liberal, indulgent, pentru elitele bogate din marile orașe și pentru funcționarii din posturile importante. Așa s-a ajuns și la celebra vizită la Damasc a președintelui SUA, Richard Nixon, în 1974. Un amalgam politico-social care nu a putut rezista în timp decât prin forța autorității statului.

Cele mai mari dificultăți ale familiei prezidențiale Al-Assad au fost cele legate de expansiunea Statului Israel, susținut puternic de SUA și Marea Britanie, și de însuși naționalismul arab, care degenerase într-un militantism fanatic religios, jihadist, de sorginte sunnită (în timp ce grupul alawit era de sorginte șiită). Disensiunile dintre populația arabă majoritară, de confesiune sunită, și minoritatea funcționărimii statului, de confesiune șiită sau, mai degrabă, progresistă, seculară, au creat cele mai grave probleme statului modern sirian.

Inițial, Hafez al-Assad a participat activ la subminarea Israelului, dar, ulterior, a fost nevoit să caute să se împace și să conviețuiască cu statul vecin, (care ocupase zona platoului Golan, datorită unor eșecuri militare ale armatei conduse chiar de Hafez). Toleranța treptată pe care Hafez a început să o arate Israelului a declanșat nemulțumirea și revolta naționaliștilor jihadiști din lumea arabă și, desigur, din rândurile populației sărace a Siriei.

Aceasta a fost moștenirea politică, transmisă ereditar, dar mascată de legitimitatea constituțională, a viitorului președinte Bashar al-Assad, care, între timp, studiase la Londra (sic!) și se specializase ca medic oftalmolog.

În timpul președintelui Bashar, numit popular „Leul Siriei”, a avut loc unul dintre cele mai sângeroase conflicte armate din istoria contemporană a omenirii – primăvara arabă din 2011 și războiul civil sirian, interetnic și religios, între 2011 și circa 2019.

Războiul civil a escaladat în vara anului 2013, pe fondul utilizării de arme chimice, gazul sarin, în condiții controversate. Acest fapt a determinat pe președintele american Obama să solicite susținerea alianței NATO pentru o posibilă bombardare a regimului de la Damasc în august 2013. În opoziție, Rusia, un aliat politic al regimurilor partidului Ba’ath din regiune, a ieșit la rampă, pentru prima dată după prăbușirea URSS. Președintele Putin a trimis nave ruse în Marea Mediterană pentru a preveni o intervenție militară occidentală împotriva Damascului. Ulterior, conflictul din Siria s-a agravat și s-a transformat în anii următori dintr-un război civil într-un război mondial în miniatură, antrenând efective militare importante din mai multe state din regiune și din lume. Teroriștii ISIS au fost învinși în 2017-2018, dar nu au fost eradicați complet. Conflictul continuă mocnit și acum, deși, pentru moment, cu o intensitate mult mai redusă.

Cu toate acestea, Președintele Bashar s-a menținut neabătut și îndărătnic în fruntea statului sirian, care părea că nu putea supraviețui fără el. Anul acesta, președintele sirian a întreprins câteva vizite în afara Siriei, mai ales în Arabia Saudită, unde a fost reprimit în Liga Arabă, în prezența liderilor statelor arabe.

Bashar și creștinii din Siria

În timp ce în Siria, mai multe puteri neo-colonialiste sunt implicate pentru a încerca să-și extindă dominația, situația creștinilor este foarte dificilă și de aceea au nevoie permanent de protecția statului de la Damasc. Un aspect interesant este faptul că foarte mulți musulmani din Siria găsesc refugiu în creștinism. Deși comunitățile creștine istorice au fost masacrate de teroriștii Daesh/ ISIS, mulți arabi din Siria s-au convertit la creștinism. Ceea ce frapează este activitatea misiunilor evanghelice americane din Siria. Astfel, în timp ce ofițerii CIA și ai Pentagonului îl monitorizează constant pe Bashar, căutând un prilej de a îl elimina fizic, fie direct, fie prin intermediul israelienilor, mai mulți cetățeni americani, de confesiuni creștine evanghelice și baptiste, se deplasează în interiorul Siriei, în zonele cotrolate de statul de la Damasc, și discută, interacționează, conviețuiesc vremelnic cu populația locală.

În 2015, Bashar al-Assad declara într-un interviu acordat publicaţiei franceze Valeurs Actuelles: „Când privesc actuala situaţie din lume, îmi dau seama că preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, este singurul apărător al civilizaţiei creştine în care se poate avea încredere”.

Președintele sirian a fost întotdeauna empatic față de comunitășile creștine din Siria. De Sf. Paști, obișnuia să viziteze mănăstirile istorice din nordul Siriei. Există numeroase înregistrări video pe Internet cu astfel de ipostaze.

Fie că simte ceva autentic pentru creștini, fie că, pragmatic, are nevoie la rândul său de susținerea politică a creștinilor din Siria, Bashar nu a prigonit și nu a periclitat în mod deliberat viața creștinilor din această țară, răvășită de un război din care nu se va putea recupera în curând, poate niciodată.

Economia îngenuncheată

Președintele Bashar al-Assad a decretat la jumătatea lunii august a.c. o majorare de 100% a salariilor funcționarilor publici și a veniturilor (pensiilor) pensionarilor, în paralel cu ridicarea subvențiilor la benzină, în contextul epuizării economiei afectate de războiul îndelungat.

Două decrete prezidențiale promulgate în seara zilei de 15 august a.c. prevăd că salariile și pensiile funcționarilor publici și ale militarilor, precum și ale lucrătorilor contractuali, vor fi dublate. Înainte de această decizie, salariul unui funcționar public a fluctuat între aproximativ 10 și 25 de dolari americani conform cotațiilor informale ale pieței negre. Decretele prezidențiale stabilesc, de asemenea, salariul minim lunar în sectorul privat la 185.940 de lire (aproximativ 13 dolari SUA, conform unei rate de schimb neoficiale).

Totodată, Ministerul Comerțului a anunțat printr-un comunicat de presă, tot la 15 august, o încheiere totală a subvențiilor la benzină și o ridicare parțială a subvențiilor la păcură. Prețul unui litru de benzină merge astfel la 8.000 de lire siriene (aproximativ 0,93 dolari americani la cursul oficial), față de nivelul anterior, subvenționat, de 3.000, iar cel al păcurii ajunge la 2.000 de lire siriene față de cel subvenționat anterior de 700.

Moneda națională, lira siriană continuă să scadă, ajungând la aproximativ 15.200 pentru un dolar SUA, pe piața neagră, potrivit site-urilor diverse de monitorizare a cursului de schimb, în timp ce cursul oficial stabilit de autoritățile de resort este unul mai mic. Această depreciere a dus la o creștere a prețurilor, comercianții determinând prețurile mărfurilor lor în funcție de valoarea lirei pe piața paralelă/neagră.

Resursa economică principală – câmpurile petrolifere – se află, preponderent, dincolo de fluviul Eufrat, în teritorii controlate de milițiile separatiste kurde și de armata americană, care are baze aeriene importante în estul Siriei, lângă frontiera cu Irak și Iordania.

Însă, economia din Siria nu se desfășoară după principiile keynesiene, de tip Bretton-Woods, dirijate de FMI și Banca Mondială sau de instituțiile internaționale cu sedii în Elveția, Londra, Paris sau New York. Viața de zi cu zi în Siria are ritmul ei și cea mai mare preocupare a sa este evitarea escaladării armate, care se poate reaprinde oricând, oriunde.

Bashar „Leul” a rămas președintele Siriei, atât cât a mai rămas din ceea ce fusese statul sirian înainte de război. Președinții SUA, ai Franței și premierii britanici au vrut să îl răstoarne. Aceștia și-au încheiat mandatele lor, dar Bashar a rămas.