Pumnul în masă sau mâna întinsă? Politica externă a României între ieri și azi

Pe măsură ce trec anii, pare un adevărat sacrilegiu să comparăm adunătura politică a României contemporane cu elita antebelică și interbelică, ori chiar și cu generația care s-a afirmat pe plan extern între anii 1958-1975. De aceea, voi încerca să limitez pe cât posibil o astfel de obscenitate.

Totuși, e necesar să ne aplecăm puțin asupra trecutului pentru a înțelege mai bine proporțiile contraselecției care macină cu precizie elvețiană societatea românească de azi, făcând posibil ca în decurs de o sută de ani să trecem de la premieri școliți la Paris sau Berlin, vizionari, reformatori, vorbitori fluenți ai mai multor limbi străine, la covrigari corigenți a căror realizare supremă în viață e că și-au închis balconul apartamentului.

Există România astăzi ca entitate politică? Se raportează ceilalți actori internaționali la noi ca la un stat? Putem încerca să răspundem printr-o scurtă retrospectivă a politicii externe – domeniu în care se observă destul de limpede cât de suveran este un stat. Ori politica externă a României moderne a cunoscut diferite grade de autonomie ce s-au transformat chiar în independență, în anumite perioade, spărgând temerar clișeul potrivit căruia statele mici nu se pot manifesta pe scena internațională conform propriilor interese.

Cu oameni capabili aflați în fruntea țării, devotați unui ideal național, abili și chiar vicleni atunci când contextul o cerea (aplicând, de exemplu, politica pașilor mărunți și pe cea a faptului împlinit), românii au arătat luciditate, viziune și pragmatism în repetate rânduri, atât la 1859 sau 1862, cât mai ales la 1866 și 1877-1878. Îndreptându-ne atenția către secolul XX, trebuie să ne oprim, mai întâi, la perioada în care cerneala nici nu se uscase pe cele cinci tratate de pace care adunau întreaga elită politică mondială la Paris, în anii 1919-1920, urmând a rearanja harta lumii, ca rezultat al Primului Război Mondial.

Putem vorbi, de exemplu, despre Ionel Brătianu (foto), probabil cel mai mare om politic pe care România l-a dat vreodată. Din postura de prim-ministru și lider al delegației României la Conferința de Pace de la Paris, Brătianu s-a remarcat ca un om de stat intransigent, integru, nedispus la niciun compromis teritorial cu Antanta.

Confruntat cu ostilitatea pe care și-o atrăsese din partea Celor Patru Mari (Woodrow Wilson, Georges Clemenceau, Lloyd George și Vittorio Orlando – Doamne, ce bărbați de stat!), Brătianu a bătut cu pumnul în masă la Versailles, părăsind lucrările conferinței. Spunea: „am moștenit o țară independentă și chiar pentru a-i întinde granițele, nu-i putem jertfi neatârnarea”.

Succesorul său în funcția de premier și negociator la Paris, Alexandru Vaida-Voevod, a avut o abordare mai flexibilă în relația cu Cei Patru Mari, însă fără a face rabat de la obiectivul națiunii pe care o reprezenta: recunoașterea granițelor României Mari, așa cum promisese Antanta încă din 1916. De altfel, Vaida-Voevod fusese unul din exponenții Marii Uniri de la Alba Iulia, după ce scăpase cu viață (la propriu) din Parlamentul de la Budapesta, unde, ca deputat, rostea la 18 octombrie 1918 o declarație în favoarea dreptului românilor din Transilvania la autodeterminare, conform principiului proaspăt enunțat de președintele american Woodrow Wilson.

Să nu-l uităm nici pe Take Ionescu, un om înaintea vremurilor sale, doctor în Drept la Sorbona, orator de excepție, anglofil, dar nu în ultimul rând român dedicat cauzei naționale, fervent apărător al aromânilor din Balcani. Diplomat abil, acesta s-a implicat activ și în medierea relațiilor dintre Grecia și (încă, pe-atunci) Imperiul Otoman, devenind prietenul premierului Eleftherios Venizelos, unul din liderii mișcării grecești de eliberare națională.

De asemenea, ca Ministru de Externe, Ionescu a creat Mica Antantă, alianță menită să stăvilească iredentismul unor state din regiune precum Ungaria. În plus, a dezvoltat alianța existentă cu Polonia pentru a crea un cordon sanitar împotriva tendințelor expansioniste ale Rusiei Bolșevice prin Internaționala Comunistă. Relațiile foarte apropiate dintre România și Polonia de la acea vreme, precum și colaborarea celor două țări în perspectiva proiectului Intermarium l-au determinat chiar pe mareșalul Józef Piłsudski (șeful noului stat polon) să afirme că între Marea Baltică și Marea Neagră există o singură națiune cu două drapeluri naționale – făcând referire la contextul internațional similar care a facilitat învierea Poloniei ca stat suveran și Marea Unire pentru România.

Nu putem încheia epopeea formării României Mari fără a o aminti pe providențiala regină Maria, care, deși englezoaică, a acționat poate mai românește decât mulți români de ieri și de azi, smulgând recunoașterea Marii Uniri de la cei mai puternici oameni ai vremii. Probabil lobby-ul făcut de Regină pentru România (țara sa de adopție, până la urmă, nu de origine) nu a mai fost egalat vreodată de nimeni, până în zilele noastre. Rând pe rând, i-a convins pe George al V-lea (vărul său primar), pe Wilson, pe Lloyd George și pe Clemenceau (rămâne memorabilă scena în care i-a replicat premierului francez că „Leoaica a venit la Tigru”) că România trebuie să fie un stat puternic și unit, astfel încât să acționeze ca stavilă împotriva tăvălugului bolșevic.

Cu așa oameni care să-i ghideze destinele, România părea că își înțelege deja rolul de putere regională în care intrase prin realizarea visului de veacuri al acestei națiuni: crearea unui stat național unitar. De altfel, cheia de boltă a politicii externe românești în perioada interbelică a fost păstrarea teritoriilor câștigate cu preț de sânge în 1918 și consacrarea țării noastre ca actor regional stabil, democratic, capabil să reziste propagării agresive a marxism-leninismului dinspre Moscova, precum și revizionismului unor state vecine care continuau să aibă pretenții teritoriale nejustificate asupra României.

Par multe și complicate fronturi, însă cu oameni ca Nicolae Titulescu – școlit de asemenea la Paris, de două ori președinte al Ligii Națiunilor, în 1930 și 1931 – România s-a comportat inteligent și curajos pe scena internațională. Ba chiar eram aproape de a normaliza și relațiile cu Uniunea Sovietică, prin abilitatea aceluiași Titulescu care, din postura de Ministru de Externe ajunsese în 1936 la un acord cu omologul său Maxim Litvinov privind un posibil tratat de bază româno-sovietic.

Scopul nostru final ar fi fost recunoașterea din partea URSS a unirii Basarabiei cu România, precum și înapoierea tezaurului național confiscat de Moscova cu de la sine putere. Orice discuție aici cade, însă, în planul contrafactual, deoarece Titulescu a fost săpat în cel mai dulce stil românesc, iar Carol al II-lea l-a demis și exilat. Entuziasmul Marii Uniri nu mai avea să dureze mult. Urmau ani tulburi pentru România.

Bineînțeles că regimul comunist adus cu forța de tancurile sovietice avea să bage în mormânt, cu zile, aproape toată elita care făcuse România Mare. Recunoașterea contribuției României (după 23 august 1944) la victoria Aliaților în Al Doilea Război Mondial și recuperarea Transilvaniei de Nord, în cadrul Conferinței de Pace de la Paris din 1946-47 au constituit, poate, ultima sforțare a acelei generații de bărbați de stat. Cei care au reușit să scape au continuat lupta din exil (precum Grigore Gafencu sau Ion Rațiu), însă țara urma să alunece pentru mai bine de un deceniu într-o penurie cruntă de oameni capabili să-i conducă destinele.

Cu toate acestea, putem considera că țara noastră cunoaște un reviriment odată cu un context extern mai favorabil survenit după moartea lui Stalin, context care permite cristalizarea unei clase politice noi, mai apropiată de interesul național. Repoziționarea politicii externe românești din a doua fază a epocii comuniste se poate traduce în cea mai conturată independență a vreunei țări din Blocul Estic, deși nu a urmărit niciodată (și nici n-ar fi avut cum) ruptura definitivă de Moscova.

Strategia debutează în 1958, odată cu retragerea trupelor sovietice, iar începând cu 1960, România începe să fie mai vehementă în probleme internaționale care o priveau, comuniștii români fiind percepuți, treptat, de vestici ca buni negociatori. În aceste condiții, românii nu vor ezita să-și exprime opinia cu privire la disputa dintre Beijing și Moscova și își vor face cunoscută poziția referitor la fiecare propunere a statelor-membre ale structurilor est-europene, precum Pactul de la Varșovia și C.A.E.R., folosindu-și de multe ori dreptul de veto deținut în cadrul C.A.E.R.

România va refuza crearea de organisme militare suprastatale în interiorul Pactului de la Varșovia, prin care Uniunea Sovietică încerca să-și sporească influența militară în Europa Răsăriteană. Va refuza primirea de state din afara Europei în Pact sau în C.A.E.R. Va respinge planul Valev și, în sfârșit, își va declara o independență ce nu poate fi neglijată, în martie 1964, urmărind întâi obținerea unei stabilități economice, iar mai apoi politice.

După 1965, Ceaușescu duce relațiile cu Occidentul mai departe decât predecesorul său, Gheorghiu-Dej, și sfidează Moscova în repetate rânduri, cel mai clar făcând-o din balconul Comitetului Central, la 21 august 1968. Însă până atunci, România realizase deja o apropiere față de state importante pe plan european și mondial. America le ceruse să medieze situația din Vietnam, deschizând o linie directă de contact între oficialii români și cei de peste Ocean, iar Corneliu Mănescu devine primul comunist care îndeplinește funcția de șef al sesiunii cu numărul XXII al Adunării Generale a O.N.U.

Bineînțeles, după toate aceste semne clare de manifestare a propriei voințe, replica sovietică nu întârzie să apară, împotriva României fiind declanșate operațiuni de dezinformare și prezentare distorsionată a adevărului, și Armata Roșie fiind destul de aproape să intervină și aici. Însă sprijinul de care statul român se bucura deja în „lumea liberă” i-au determinat pe americani să facă presiuni asupra rușilor pentru a renunța la un astfel de plan.

Astfel, România continuă opoziția față de Est și deschiderea față de Vest. În 1969, președintele american Richard Nixon vine la București, ceea ce îi va irita pe sovietici. La fel de mult, poate, îi iritase încăpățânarea României de a menține relații foarte bune cu Israelul, doi ani mai devreme.

Campania rușilor împotriva României va începe, încet-încet, să dea roade, astfel că entuziasmul vesticilor cu privire la „copilul teribil” al Blocului Estic se va diminua, și chiar și încrederea americanilor va slăbi, oarecum, în următorii ani. În același timp, România și-a dat seama de proporțiile asimetrice ale acestui conflict mocnit cu rușii, și își va tempera treptat poziția după 1970.

Totuși, această evoluție a evenimentelor nu slăbește cu nimic afirmația că România avea atunci o politică externă incomparabilă cu simulacrul slugarnic de astăzi. Să privim doar dibăcia cu care românii reușeau să se implice în Orientul Mijlociu, menținând relații bilaterale productive atât cu Israelul, cât și cu lideri precum Yasser Arafat sau Anwar El-Sadat, și chiar să intermedieze relații în această regiune tensionată prin definiție.

Aici e necesar un scurt disclaimer, pentru a evita etichete care nu-și au rostul în această scurtă analiză. Chiar dacă regimul utopic care era la două decenii de sucombare cunoaște un reviriment în România anilor ’60, în special în toamna lui 1968, când devine „național”, căpătând legitimitatea mult dorită, pe plan intern el a fost un fiasco și, până la urmă, o povară și o sursă de opresiune constantă pentru proprii cetățeni.

Bineînțeles că politica internă dusă de Ceaușescu și regimul său umbrește în rău orice realizare din sfera politicii externe. Bineînțeles că succesele obținute atunci de România în lume nu justifică absolut deloc chinurile pe care populația României a trebuit să le îndure cu precădere după 1981. Totuși, dacă dorim să discutăm rațional nu trebuie să judecăm totul doar în alb și negru, ci totdeauna trebuie să ținem cont de o serie amplă de nuanțe de gri.

Ce putem constata după 1990? Oameni politici din ce în ce mai slab pregătiți, contraselecție, lipsă de viziune, servilism și chiar trădare. Vreți câteva exemple? Pe unele le-am menționat aici și aici.

Însă mai putem adăuga un exemplu de politică externă falimentară, măcar de dragul dezbaterii. În 1997 se semna mai întâi la Kiev și apoi la Neptun tratatul cu privire la “relațiile de bună vecinatate și cooperare dintre România și Ucraina”, prin care recunoșteam dreptul de succesiune al Republicii Ucraina asupra unor teritorii românești integrate anterior prin forță în fosta Uniune Sovietică, prin protocolul adițional secret al Pactului Ribbentrop-Molotov – mai exact Bucovina de Nord, Ținutul Herța și Bugeacul, în care locuiesc astăzi peste 400.000 de români.

Problema nu o constituie neapărat tratatul în sine. Până la urmă, trebuie să avem relații de vecinătate bune cu toată lumea. Problema e că l-am semnat prea „în orb”, fără a solicita garanții mai clare pentru românii rămași acolo. În loc să ne bazăm pe noi, am început să ne bazăm doar pe bunăvoința celorlalți care, după cum bine știm, nu există într-o paradigmă realistă a relațiilor internaționale, acolo unde există doar interesele proprii ale fiecărui actor statal.

Și ajungem astfel la bomboana de pe coliva politicii externe românești postdecembriste: aderarea la Spațiul Schengen. O dovadă tristă a faptului că încă nu am conștientizat un principiu extrem de simplu: cu cât vrei mai mult să faci pe plac “stăpânului”, cu atât mai disperat vei părea. Mai fals, mai bizar, mai grotesc. Mai scremut. În niciun caz nu vei crește în ochii lui, ai “stăpânului”, ci te va desconsidera și mai mult.

Normal că, după ce le-am dat PETROM-ul pentru a putea intra în UE, austriecii s-au obișnuit și au îmbrăcat iar haina lui Iosif al II-lea, Francisc I și Franz Joseph. Acum ne-au pus cinci condiții (nici nu mai contează care sunt acestea!) pentru a ne accepta în Spațiul Schengen, dar numai parțial, adică fără componenta fundamentală – spațiul terestru! Iar noi le-am acceptat, ba chiar premierul care până la 37 de ani a făcut doar bișniță cu mașini aduse din Germania – adică Marcel Ciolacu – a prezentat acest scenariu de teatru absurd ca pe o mare victorie, așa, ca de început de an electoral.

Nu mai contează că ni se cuvine de drept, de 13 ani, să fim membri deplini ai Spațiului Schengen. Nu mai contează că, teoretic, toate statele membre UE trebuie să fie egale între ele, conform tratatelor, fără dublu standard, fără țări de primă mână și țări de mâna a doua. Ne place sau nu, toate statele funcționează, de facto, într-o paradigmă cât se poate de realistă. Astfel, cei puternici vor încerca întotdeauna să-i domine pe cei slabi. Iar noi momentan suntem la mâna tuturor, niciodată a noastră.

Cât mai putem tolera parcursul amatoristic de compătimit al României postdecembriste? Depinde doar de noi. Personal, cred că există o lege a compensației care va scoate în față o nouă generație capabilă să gestioneze destinul acestei țări, împlinind vorbele maestrului Corneliu Coposu, care spunea în 1990 că Stăpânirile și domniile sunt vremelnice, națiunile vrednice sunt eterne.