Două lucruri se poate spune că i-a salvat pe români ca neam de la dispariție, în ultimul mileniu și jumătate: credința ortodoxă și natalitatea. Românii nu au fost războinici și cuceritori, erau cunoscuți mai degrabă ca păstori (brânza valahilor era la mare căutare în Bizanț, Vlaherne, de pildă, care vine de la vlahi, era un cartier comercial privilegiat la ora aceea din Bizanț), și au fost aproape un mileniu împărțiți în provincii politice, reflectând, ca și astăzi, situația regională a hegemonilor și sferelor de influență care și-au disputat aceste locuri.
Au fost, se înțelege, câteva figuri politice speciale, care ne-au făcut să contăm militar și politic și poate economic, în câteva momente ale istoriei, dar lipsite de continuitate și reduse în general la dinastia Basarabilor, de la Basarab I și Mircea cel Bătrân la Constantin Brâncoveanu; Ștefan cel Mare se pare că e și el sânge de Basarabi.
Ortodoxia și natalitatea, da. Ortodoxia, fiindcă, de pildă, ortodox în Transilvania a fost egal cu român până târziu, o naționalitate abia tolerată cărora ungurii, iar mai târziu Austro-Ungaria, le-au făcut viețile cvasi-imposibile. Le-au dărâmat sau le-au luat biserici, privilegii și pământuri, i-au forțat să treacă la catolicism, să susțină episcopatul catolic ca ortodocși, nu tu școli, proprietăți sau acces în administrație, pe scurt i-au redus la o pătură socială de țărani săraci, inferioară, fără drepturi și persecutată, iar cei care au îmbrățișat catolicismul, s-au maghiarizat în scurtă vreme, astfel încât ortodocși erau doar românii. Și invers, românii erau ortodocși (Mircea Păcurariu, Istoria bisericii românești din Transilvania, Crișana, Banat și Maramureș, Ed. Episcopiei Devei și Hunedoarei, 2018).
Inovația uniației (greco-catolicismul), să ne înțelegem, nu a schimbat mare lucru pe harta etno-socială a Transilvaniei. Din punctul de vedere al multor români ortodocși din Transilvania, ea doar a înlocuit un șef central de Biserică, care oricum era departe, cu altul și mai îndepărtat, adică un patriarh cu un papă. În orice caz, românii se diversifică între ortodocși și uniați, începând din secolul al XVIII-lea. Ceea ce nu schimbă configurația socială prea mult. Românii continuă să fie ortodocși, iar ortodocșii, indiferent dacă uniați sau ortodocși buni, români. Și unii și alții preponderent țărani săraci. Uniația nu le-a adus mare lucru românilor.
Dincoace, în era turcocrației victorioase, păstrarea statalității românești și continuitatea dinastică sunt inseparabile de politica de ctitorii a domnitorilor români. Ctitorirea de lăcașuri, monumente și clădiri princiare etc a fost semnul vizibil și eclatant, spune acad. Răzvan Theodorescu, al acestei statalități, al acestor autonomii fundamentale. Lucrurile sunt clare aici (Răzvan Theodorescu, „Artă și statalitate în spațiul premodernității românești” 19 ianuarie 2021,
Răzvan Theodorescu, „Idee dinastică și arhitectură eclezială: posteritatea Curții de Argeș”, Contemporanul, 1 iunie 2022).
Una peste alta, ortodoxia s-a dovedit pentru români, în mod egal, un adăpost de vreme rea, dar și un steag. Mediu spiritual al alterităților naționale din arealul Europei de Sud-Est, întrucât liturghia se degrecizează pe măsură ce noi popoare se afirmă la nordul și sudul Dunării, în Balcani, de-a lungul evului mediu (D. Obolenski vorbea de commonwealth-ul bizantin, inventarea tiparului la sfârșitul Evului Mediu însemnând enorm pentru aceste popoare ortodoxe), ortodoxia se afirmă în egală măsură ca un liant transnațional/ universal și politic, un rezervor de energii și rezistență uriașe. E inutil să arătăm politica de sprijinire a bisericilor ortodoxe din întreg arealul otoman, din Alexandria și Ierusalim până la Athos via Constantinopol, care ne e binecunoscută.
Într-un fel este explicabilă această încrucișare de național și transnațional sau universal, întrucât e o reflexie a eclesiologiei ortodoxe, unde Biserica e catolică sau universală numai în măsura în care o adunare și un episcop locale (absorbind specific cultural în liturghie, pe care îl înalță la o demnitate universală) se reunesc în venerarea euharistică, transformând astfel Bizanțul într-un commonwealth. Nu întâmplător, liturghia nu poate fi oficiată fără laici în bisericile ortodoxe.
Pentru catolici, sursa catolicității, dimpotrivă, este episcopatul, în fruntea lui fiind nimeni altcineva decât locțiitorul lui Hristos, Papa. Diferența e fundamentală, nu degeaba această înțelegere a universalismului catolic a condus în Occident la vânătoarea de vrăjitoare, la Reformă, Iluminism, Revoluția franceză și anti-clericalism în genere, în timp ce în Răsărit nu s-a întâmplat nimic din toate astea. Nu din interior, să ne înțelegem. Relația cu autoritatea, cu vodă, a fost privită pe aceste meleaguri, până târziu, pe modelul simfoniei bizantine și/ sau al doctrinei biblice a slujirii și administrării (stewardship theory) mai degrabă decât pe temeiul unei raționalități specifice de stat, care îi separă pe guvernați de guvernanți în spiritul doctrinei politice a principelui lui Machiavelli, în orice caz, pe alți parametri decât în Occidentul catolic și protestant.
În Transilvania, principii maghiari și austro-ungari au făcut foarte dificil să fii român vreme de secole. Dacă românii nu au dispărut totuși de aici, e fiindcă aceștia au făcut ceea ce trebuie: au păstrat credința și au continuat să facă copii, în ciuda obstacolelor. Păstrând credința, românii nu au cucerit lumea, dar s-au salvat ca neam.
Mi se pare că situația românilor de azi este comparabilă cu a românilor din acest al doilea mileniu (secolele XIII —XIX), și Biserica, și natalitatea fiind elementele cele mai lovite de o putere politică tot mai străină de români și valorile lor, în ultimii 35 de ani. Nu întâmplător, tot mai mulți români s-au trezit extrem de supărați pe Biserică, poate nu întâmplător unii dintre ei se simt mai puțin români și mai mai mult europeni, sau români în măsura în care ei recunosc valorile Europei liberale la ei acasă.
Dacă o nouă specie de români și-au făcut loc între timp în bazinul identității naționale —minoritățile de limbă română, adică catolicii de azi și neoprotestanții, gay, atei etc—, e într-un fel o consecință a modernității, care va fi ranforsată de elitele liberale locale prin simpla aducere de principi străini și/ sau implementare de instituții și legislație străine, odată intrați în siajul Occidentului, începând cu secolul XIX. Fiindcă separarea bisericii de stat și în general de afacerile umane a însemnat redefinirea ideii naționale pe baze liberale seculare, transformând Biserica până astăzi, cu mici întreruperi, în dușman de facto al acestei modernități.
Odată cu sfârșitul Primului Război Mondial acest lucru se va vedea în practică prin pătrunderea și ascensiunea sectelor, o separare care va slăbi în decurs de câteva decenii atât Biserica, cât și națiunea. Astăzi această amenințare e mai ascuțită ca oricând.
Trebuie să mărturisesc că am scris acest articol plecând de la o experiență din tren, venind spre București. Vecinul meu asculta Deșteaptă-te române în spaniolă. I-am spus că trebuie să fie pentru divertisment, e oricum un non-sens. Imnul nu poate fi cântat din toată inima decât în românește. Afară doar dacă românii din Spania vor să își facă propria Românie acolo, în Spania. Dar nu prea cred. Și, oricum, cum ar arăta o Românie de limbă spaniolă, presupunând că spaniolii buni ar fi de acord?
Între timp, în Spania, ca și peste tot în diaspora românească, elementul național e extrem de precar, în special la noile generații născute acolo. Și cum liturghiile ortodoxe se țin în limbile naționale, românii par să le piardă pe amândouă, la pachet.
Noțiunea de român pentru noile generații de diasporeni a devenit ceva care le-a fost legat de gât de părinții lor, un concept juridic, fără conținut, adică în afară de câteva vizite în țară în vacanțe, unde s-au căznit să se înțeleagă cu rudele și bunicii, și câteva povești, nu mai rezonează nimic în mințile lor cu român. Iar din bisericile părinților lor nu înțeleg nimic. Dacă natalitatea în diaspora e mult peste cea din țară, ea nu înseamnă nimic. Natalitatea diasporei, dacă vreți, pune în relief încă o dată legătura dintre identitatea națională și credința ortodoxă.
De la celălalt capăt al problemei, istoricul ieșean Mircea Platon povestea într-un podcast pentru Monica Ghiurco că s-a întors din America cu familia când și-a dat seama că engleza intervine prea des în comunicarea de acasă, dintre ei, și, evident, pentru nivelul scăzut al școlilor publice de acolo, care, evident, e o altă discuție.
Nu vreau să fiu prăpastios, dar continuând să fim loviți și în viitor în același fel în aceste două elemente care ne-au asigurat continuitatea în istorie, credință ortodoxă și natalitatea, românii vor dispărea probabil în următorii 150-200 de ani, poate nu din punct de vedere biologic, ca să zic așa, dar cu siguranță ca neam, acel neam care a fost rezervorul identității, al conștiinței politice vreme de aproape un mileniu și fundația constituirii ca stat național unitar, atunci când conjunctura geopolitică ne-a permis asta. Românii, noile generații, se regăsesc deja din ce în ce mai puțin în moșii și strămoșii lor, ultima mare piesă de rezistență și identitate națională, satul românesc, fiind asasinat prin distrugerea gospodăriei și politicile dezvoltaționiste de coeziune și depopulare, aș spune, asistată.
Strategia strămoșilor a fost păstrarea credinței și facerea de copii mai ales atunci când vremurile le-au fost favorabile. Lipsiți de credință și patinând pe un spor negativ, conjugat cu o depopulare din motive sociale și economice, România, despre care un Tony Judt scria la începutul anilor 2000 că se află la fundul grămezii, nu prea mai are unde să se ducă. Poate dispărea însă, cel puțin așa cum o știm, o trăim și am învățat la școală altădată despre ea.
