De mai bine de două decenii elitele, sus-pușii, bine-văzuții României nu au fost în stare să producă viziunea unui viitor cât de cât comun, să asigure o “piață a ideilor” cât de cât funcțională, să exercite un minim spirit dilematic raportat la propriile idiosincrazii.
După ce am fost integrați în UE și NATO, corabia a fost abandonată. Elitele s-au izolat de cei de jos și s-au asigurat material, abdicând de la datoriile sociale. Preocupați exclusiv în a-și cultiva narcisiac propria bunăstare, au considerat că cei de jos sunt doar o masă de manevră electorală și forță de muncă ieftină. Resursă de exploatat care nu trebuie niciodată să aibă o voce.
Din acest motiv, la absolut fiecare rând de alegeri a fost reluată aceeași propagandă a fricii, același catastrofism ipocrit: avem de ales intre “Europa” și comunism/Rusia/trecut/întuneric/frig. Votul trebuie sa fie rezultatul acestui șantaj emoțional și existențial sau să nu fie deloc.
“Europa” nu e un proiect, e o realitate. Nu e vina oamenilor că nu se pot regăsi într-un viitor comun – ci a acelora care nu vor să le ofere așa ceva, ci doar sa beneficieze de privilegiile de a fi în frunte. De a conduce fără a fi răspunzători. De a primi fără a împărți.
Aflați în condiții de viață grele, cei de jos au dus jugul, căci “nu exista altă alternativă”.
Doar că se vede că nu a fost suficient, și pe lângă acceptarea unei vieți periferice, ei ar fi trebuit să înghită și nesfârșitele pisălogeli demitizante, anti-familie și anti-biserică. Nu ajungea doar că trebuie să plătească birul, mai trebuiau să șadă cuminți în bancă și să ceară mai multe bătăi la palmă.
Or asta a fost, deja, prea mult. Nu a fost de ajuns că trebuie să ducă greul. Ceea ce omul simplu avea ca refugiu, familia, identitatea, sunt devalorizate ideologic, iar social tot mai dificil de obținut și menținut. Acesta e fondul revoltei electorale de acum. Și aceasta li se refuza în continuare oamenilor: un viitor împreună, o regăsire a sensului, a familiei, a comunității.
