George Călinescu folosea, la finalul cărții sale, „Viața lui Mihai Eminescu”, o imagine care poate părea desuetă prin metaforismul și lirismul ei accentuat. Un om comparat cu un crin – aparent o imagine banală, dar criticul afirmă:
„Ape vor seca în albie, şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”
Un tulburător mod de a spune, fără a jigni posteritatea prea mult, că probabil nu ne vom mai ridica vreodată la înălțimea lui de talent și umanitate. Cine a fost Eminescu? Da, un om chinuit al unui veac cinic (așa cum este orice veac, ca interval temporal al unei lumi degradate). Un om cu o consecvență în principii și idei, astfel încât părea să nu mai aibă spirit de conservare (pentru această fidelitate față de principiu, mergea aproape până la anulare de sine). Un om al cărui mod de viață ajunsese dăunător pentru el însuși: abuz de cafea și tutun, nopți nedormite (petrecute în scris și studiu, învăluit în nori de fum), mese frugale și rărite, zbatere pentru nevoile celuilalt, locuință precară (multă vreme o odăiță, din milă, la Slavici). Din cauza acestui portret, pe care l-am aflat mai toți fie din școală, fie prin cercetare proprie, s-a creat uneori impresia că omul Eminescu nu era la înălțimea poetului. Că ar exista un hiat între biografie și operă, dat nu de moralitate, ci de puterea de adaptare și abilitățile pentru un trai social. Impresia este falsă, dacă prin aceasta obținem un rezultat de semn negativ. Nu, vina nu a fost a lui Eminescu în refuzul său de acomodare, ci a lumii din jur, căruia insul superior nu i s-ar putea potrivi fără scăderi și ciuntiri.
Citești și ajuți! Cumpără cartea: Cultura noastră: ce a mai rămas din ea, de Theodore Dalrymple și vei contribui la susținerea siteului R3Media.
Ion Luca Caragiale a creat un personaj la prima vedere caraghios: Cănuță, om sucit. Cititorul află că pe toate le făcea pe dos acest Cănuță. Însă el obține simpatia noastră printr-o gingășie sufletească, prin naivitate și statutul de victimă a răutății celor din jur: profesorul îl ocărește, jupânul îl bate fără vină, soția îl înșală, amicii îl trădează. Cănuță moare de inimă rea, deoarece un prieten ajutat de mai multe ori, atunci când este rugat a-i întoarce o favoare (un împrumut), refuză ajutorul. Și astfel, dacă privim mai atent, observăm că nu Cănuță este sucitul, ci lumea din jur: cinică, lipsită de loialitate și onestitate. Personajul caragialian nu se poate potrivi acestei lumi tocmai pentru că firea sa are alt aluat. Idealismul și puritatea lui îl condamnă la inadaptare.
Similar, Eminescu îi scria Veronicăi Micle:
„Tu trebuie să fii îngăduitoare cu mine, mai îngăduitoare decât cu oricine altul, pentru că eu sunt unul din oamenii cei mai nenorociți din lume. Și tu știi care este acea nenorocire. Sunt nepractic, sunt peste voia mea grăitor de adevăr, mulți mă urăsc și nimeni nu mă iubește afară de tine. Și poate nici tu nu m-ai fi iubit câtuși de puțin, dacă nu era acest lucru extraordinar în viața mea care e totodată o extraordinară nenorocire. Căci e bine ca omul să fie tratabil, maniabil, să se adapteze cu împrejurările și să prinză din sbor puținul noroc care îl dă o viață scurtă și chinuită, și eu nu am făcut nimic din toate acestea, ci te-am atras încă și pe tine în cercul meu fatal, te-am făcut părtașă urei cu care oamenii mă onorează pe mine. Căci acesta e singurul reazim al caracterului meu – mă onorează ura lor și nici nu mă pot închipui altfel decât urât de ei.”
Scrisoarea această lămurește că poetul conștientiza pe deplin rețetarul unei vieți meschin fericite, căzând la pace cu societatea: ”e bine ca omul să fie tratabil, maniabil, să se adapteze cu împrejurările.” Aproape că oferă scuza (prin înțelegere superioară) pentru un comportament oportunist și ipocrit. Biografia lui ne arată multe situații când a refuzat versatilitatea interesului. De pildă, cerându-i-se părerea, de către regina Elisabeta, asupra unei poezii, Eminescu a fost destul de franc, nerecomandând să fie publicată, în forma în care era atunci. Surprinsă, ea l-ar fi întrebat: „Uiți că vorbești cu regina României?” Răspunsul ar fi venit la fel de franc: „Da, dar nu cu regina poeziei!”
S-ar potrivi Eminescu lumii în care trăim astăzi? Revenit în carne și oase, l-am merita printre noi? Sau am scoate rigla de măsurat, pentru a-l fixa în tiparele ideologice și sociale de azi? Judecând după justiția care nu e mereu dreaptă, el a fost deja taxat de conformismul veacului al XIX-lea. Mai întâi, contemporanii săi vigilenți și grabnici la a vedea justiția împlinită, i-au adus numele în scandalul (politic) al acordării burselor în străinătate. Titu Maiorescu, ministru al Instrucțiunii Publice, îi oferise un modic ajutor bănesc pentru a studia la facultate, în Viena și Berlin. Scopul fusese ca Eminescu să își ia diploma și să revină la Iași, ca profesor de filosofie la universitatea nu de mult înființată. Numai că diploma nu fusese obținută (deoarece Eminescu nu absolvise ciclul liceal), iar atunci o parte din cetățeni (prin manipulare politică, în războiul liberali-conservatori) i-a imputat ministrului că a cheltuit în mod inutil banul public. Judecând în cadru strâmt și imediat, banii fuseseră într-adevăr alocați în zadar: Eminescu fusese doar student auditor, fără posibilitatea de a-și da examenele. Dacă ne gândim însă că studiul vienez sau berlinez a lăsat urme în opera eminesciană, parcă prețul nu mai este așa mare. Există și astăzi, mai ales în țările mai prospere, burse de creație consistente, cumulate uneori și cu avantajul punerii la dispoziție a unui domiciliu. (În Evul Mediu și mai târziu existau acei monarhi-mecena care invitau artiști la curte; perioada comunistă a venit și ea cu casele de creație – la Sinaia sau la Neptun; perioada modernă ne oferă exemplul altor bogați iubitori de cultură – precum maharajahul indian care i-a oferit o bursă lui Mircea Eliade).
Al doilea scandal meschin în care s-a trezit implicat Eminescu a fost acela instrumentat de un coleg de la biblioteca din Iași. Poetul a fost acuzat de furt de cărți (!). Este adevărat că lua acasă unele exemplare, a căror restituire își permitea să o întârzie sau să nu o țină în evidențele scriptice – însă aceasta era o licență, un mic avantaj în calitate de custode al bibliotecii.
În sfârșit, un al treilea exemplu de neacomodare cu o lume pervertită este cel al scurtei sale cariere didactice. Ca profesor de germană, Eminescu a fost foarte sârguincios și dedicat. Zelul său, însă, a ajuns incomod pentru unii părinți și chiar colegi, care s-au trezit puși în fața unui om principial, urmărind neabătut valorile în care credea. Teologul și scriitorul Petru Rezuș, în cartea sa dedicată lui Eminescu (densă ca informație și splendidă ca stil) afirmă:
„La Iași, Mihai Eminescu se lovește dureros, pentru prima dată, de pedagogia caricaturală, aplicată de ceilalți profesori cu multă indulgență pentru odraslele familiilor bogate, vrând s-o curme din rădăcină și neținând seama de interesele materiale ale Institutului, nici de presiunile bogătașilor care susțineau școala.”
Rezultatul este că elevii sunt montați împotriva poetului și organizează o grevă, refuzând a se mai întoarce în bănci la ora de germană, dacă nu li se înlocuiește profesorul.
Și iată cum, în multe momente, contemporanii înșiși nu l-au înțeles și apreciat pe Eminescu. E adevărat că spre sfârșitul vieții l-au recunoscut ca geniu al poeziei. E adevărat că au răspuns apelului lui Maiorescu, la colectă publică, în vederea tratamentului medical și a supraviețuirii din ultimii grei ani. E adevărat că i-au luat apărarea în alt scandal, cel al epigramei lui Macedonski. Dar lumea a reacționat față de Eminescu după toane și, adeseori, după cum opinia publică era dirijată – fie de elite, fie de politică, fie de presă.
Noi, astăzi, ar trebui să fim mai înțelepți și mai informați, având atâtea surse la dispoziție. Numai că inflamarea și lipsa de distanțare față de un subiect pot și ele deforma percepțiile. Din fericire, atunci când totul se încețoșează în jur, ca o apă tulbure cu mult nisip, ne putem raporta la unele repere fixe: adevărul de credință, glasul conștiinței, admirația pentru cultură și frumos.
