Sâmbătă, 28 martie. Cerul este înnorat, cu o pudră de ploaie care i-a împiedicat probabil pe mulți să vină la marșul pentru viață din București. Totuși, ne-am strâns câteva sute de oameni la Universitate – mulți tineri și foarte tineri și destule familii cu copii. Este ora 12 și mă apropii de geamul unei cafenele 5 to go, adresându-mă unui vânzător amabil. În spatele meu se face deodată coadă, așteptând inclusiv unul din jandarmii trimiși la eveniment. Fetița mea se joacă acum cu cele două baloane primite de la organizatori, apoi, după ce îmi iau cafeaua, mă trage spre grupul de copii.
Ne deplasăm în coloană spre parcul Izvor, acolo unde acțiunea continuă la scenă, cu un cor de studenți, apoi unul de copii și în sfârșit câteva discursuri. Sunt de admirat tinerii și copiii aceștia, așa de frumoși, de veseli, cu o privire așa de limpede. Am citit și unele poziții de dezaprobare față de prezența copiilor la marș, sub acuzația că cei mici nu ar înțelege ce se întâmplă și ar fi manipulați de părinți. Nu, nu se cheamă manipulare, ci educație. Se cheamă încercare de transmitere a acelor valori în care familia crede. Și este exact ceea ce fac și familiile care au ca valori ateismul, sau progresismul, sau așa numita atitudine pro alegere. Și ei poartă dialoguri cu copiii conform viziunii proprii, și ei îi duc la acele evenimente pe care le consideră bune și educative etc. Este un drept al părinților, de a-și forma copiii în direcția acelor valori pe care ei le consideră morale, pozitive, de dorit și care le-ar putea asigura celor mici fericirea. Și este normal. De pildă, părinții atei nu își botează copiii sau îi retrag, în școală, de la religie.
După aceeași logică, putem spune și noi că acei părinți fac o formă de manipulare și de propagandă, încălcând libertatea copilului de a alege, de a cunoaște ceva (ca să alegi, trebuie mai întâi să cunoști). De fapt, nici în cazul acesta nu e vorba de manipulare, ci de educație. Familia imprimă copilului acele valori care i se par pozitive, iar la maturitate de obicei se culeg roadele. Părinții sunt cel mai adesea bine intenționați, indiferent de convingeri politice, sociale, și își doresc ce e mai bun pentru propriii copii. A spune însă că părinții creștini își manipulează copiii (s-a spus asta de pildă și cu prilejul expunerii cazului Bodnariu în presă) este însă probă de dublă măsură: nu, părinții creștini nu fac nimic diferit față de ceea ce fac de pildă ateii, și anume încercarea de transmitere a unor valori, în care fiecare familie crede.
Dar să revin la marș: nu stăm până la final, deși fata ar mai vrea, se uită după copii, cere să o iau în brațe să vadă mai bine, ascultă cântecele. Nu vreau să obosească prea tare și, în plus, trebuie să ajung la sora mea. Nu locuiește prea departe de Izvor și mă hotărăsc să o iau pe jos, pe străduțe cu case, admirând magnoliile, forsythia cea galbenă și zambilele din curți. Pe drum, vorbim amândouă, vedem pisici, intrăm în vorbă cu o doamnă care își tunde un arbust în grădiniță. Totul e plăcut, deși vremea e cenușie, iar eu am ajuns să car două umbrele închise, un balon și un ghiozdănel devenit cumva mai greu ca la plecare.
Ajung la sora mea. Sunt amândoi nepoții acasă, meșterind ceva la un proiect care le-a prilejuit scurgere de aracet pe parchet, ca și o mulțime de hârtiuțe și carton decupat. Deși foarte atentă la curățenie (ca și la sport sau nutriție), mama lor tolerează genul acesta de dezordine, probabil dintr-o slăbiciune pentru joaca ce presupune meșterit, iar nu stat pe calculator (pe care îl primesc cu porția, la final de săptămână de obicei, nu fără unele proteste). În casă este cald, plăcut, o atmosferă de familie. Eu le citesc copiilor un text scurt – „Puterea copilăriei”, de Lev Tolstoi.
Sunt însă puțin dusă pe gânduri la articolul pe care vreau să îl scriu, din perspectivă pro viață, dorind totodată să evit cumva orice poziție agresivă sau radicală. Pentru că și asta este o mare problemă la noi: discuția despre avort este sensibilă, de acord, însă ar putea fi purtată cu mai puțină inflamare. Iar recursul la avort ar putea să nu mai fie prezentat ca un triumf al libertății, un drept pe care ni-l prindem ca pe o insignă de mândrie în piept. Tind să cred că nicio femeie care realmente a trecut printr-un avort nu are această atitudine de triumf, de bucurie și nici de militare activă. Pentru că, așa cum spune experiența (dialoguri cu persoane care au trecut prin asta), ca și după cum atestă medicii și psihologii, rata de depresie și de regret este foarte mare. Puteți, de exemplu, citi pe sărite din cele peste 200 de comentarii la această postare despre avort (interviu cu părintele Necula). Se poate observa cum majoritatea covârșitoare a comentariilor prezintă un regret puternic :
Așadar, multe din opiniile pro avort vin de la persoane care nu au trecut prin asta (din fericire), dar cărora li se pare „cool” să își declare susținerea pentru ceea ce este astăzi prezentat drept emancipare, libertate, drepturi ale femeii, modernitate. Numai că nu este nimic „cool”, nu doar pentru victimă (copilul conceput), ci și pentru femeie. Ca atare, avortul ar trebui descris ca ceea ce este: o ucidere a fetusului și o traumă a mamei. Nu sunt pentru interzicerea prin lege a avortului (există unele statistici care arată că țările cu interdicții au rate similare cu cele liberale, din pricina avorturilor clandestine sau de turism medical), dar cred în educație, în conștientizare și decizie informată. Există țări în care consilierea psihologică este obligatorie înainte de procedură, iar altele în care se prevede și o perioadă de reflecție de minimum o săptămână între programare și intervenția propriu-zisă.
Am câteva argumente proprii în minte (parțial extrase și din experiența celor două sarcini), dar o întreb și pe sora mea, înainte de a mă apuca efectiv de scris. Știu deja că are o viziune pentru viață, dar acum îi cer să îmi prezinte mai nuanțat, mai ales că și ea, și soțul ei sunt medici. Îmi povestește mai întâi ceva despre opinia ei ca medic: dezamăgirea față de lipsa de respect pentru viață. Și asta nu doar legat de avort, ci și de graba noastră, a umanității, de a ne măcelări în războaie, când ei, medicii au uneori operații complicate, de peste 12 ore, ca să salveze un om. Este o contradicție între lupta asta pentru viața umană într-un bloc de chirurgie (care te-ar face să crezi că viața e prețioasă pentru umanitate) și apoi disprețul aproape total, în alte contexte, tot pentru ea.
Apoi îmi spune că multe avorturi se fac și din comoditate și din impresia că astfel îți poți croi o viață mai bună, evitând responsabilitatea unui copil. Deci există și destule cazuri în care nu e vorba nici de sărăcie extremă, nici de viol, nici de incest (sarcinile în urma unui abuz sunt rare). Ci e pur și simplu, uneori, o fugă de responsabilitate. Dar nu ai cum să eviți la nesfârșit provocările vieții, trebuie să îți asumi să treci prin ele, nu ai cum să scapi. Iar dacă faci un avort, oricum riști să ți se întoarcă mai rău, să ai mult mai multe probleme după aceea. Da, sunt de acord cu ea. Poate că acest gând îi vine tot din experiența medicală, din contactul cu durerea umană, atât de frecventă chiar și la tineri (inclusiv grave patologii oncologice). Unde credem că ne vom putea ascunde, de suferința care ne ajunge oricum din urmă, fie că suntem tineri sau bătrâni, bogați sau săraci? Și atunci, dacă încercările vin, nu ar fi ideal ca noi să răspândim cât mai puțină suferință, să evităm a face răul, doar pentru a ciupi noi un pic de aparent confort sau fericire? Sau poate că viața e frumoasă, cu tot cu provocările ei, dacă ai conștiința curată? Și, deși un copil se crește greu, ca energie, implicare și sacrificii (inclusiv financiare), totuși el este o persoană încă din pântece, iar eu, părintele său, nu ar trebui să decid în locul lui, dacă să trăiască sau să moară.
Ne întrerupem din discuție, ea trebuind să cumpere un cadou pentru o aniversare, iar eu rămân cu copiii. Verișorii se joacă o vreme împreună, apoi trecem la treabă. Fetița mea inventează și ea că are teme, deși încă nu a împlinit trei ani. Nu îi place să rămână pe dinafară când îi vede pe ceilalți cu cărți și caiete. Când terminăm, sora mea ne duce acasă, iar fetița ne cântă în mașină ceva inventat de ea, cu „tunt o tirenă toarte cuminte ti toarte bucuroasă” (sunt o sirenă foarte cuminte și foarte bucuroasă).
Așadar, ce mai e de spus? Dacă întrebăm chat gpt, o să ne spună cu o acuratețe și o organizare mult mai mare decât aici, în acest articol, care sunt argumentele pentru viață, ca și cele contrare. Nu știu dacă cineva poate convinge pe altcineva, doar pe calea argumentelor raționale. Poate de impact mai mare sunt testimonialele, iar multe dintre ele se regăsesc pe youtube: femei care au trecut prin avort și regretă, medici ginecologi, asistente, chiar și supraviețuitori ai avortului (da, există, în special la procedura cu soluție salină). Sunt și filmări cutremurătoare ale procedurii în sine, ale fătului, ca și explicații despre bătăile inimii ce apar la 6 săptămâni. Or a opri o inimă care bate nu înseamnă a elimina o adunare de celule, ci o persoană vie. Dar, cum spuneam, cine consideră că pentru sine asta e irelevant, nu va fi convins nici de articole, nici de inteligența artificială. Doar conștiința proprie și pedagogia vieții l-ar putea schimba, să vadă lucrurile și dintr-o altă perspectivă. Și atunci? Care mai este rostul acestui articol? Într-o lună martie desemnată ca lună pentru viață, s-au îndesit în presă articolele pro avort. Oare de ce? Când suntem printre fruntașii Europei? Când zilnic se fac în România aproximativ 82 de avorturi (fără a fi luate în calcul cele medicamentoase)? Unde este piedica? De ce simt nevoia unele ONG-uri să militeze pentru asta, ca și când ar fi o fericire și o onoare pentru femeie? Da, există și cazuri în care sarcina apare în situații limită pentru femeie: lipsa de susținere a partenerului, sărăcie, ecografie care scoate la iveală un handicap (deși se poate pune problema eugeniei), moment greu al carierei sau al traseului de studii etc. Da, sunt situații de criză în care disperarea o poate împinge pe femeie spre avort, mai ales dacă ea nu se simte sprijinită de apropiați și societate. Și atunci ea recurge la asta, dar ca la o soluție de urgență, nu ca la un drept de sărbătorit, nu ca la un triumf al libertății.
A prezenta astfel lucrurile e doar o formă de a urma o agendă, ignorând și neglijând de fapt tocmai pe acea femeie pe care unii pretind că o apără. Nu, a face un avort nu e ca și când ți-ai scoate o măsea. Există implicații multiple, există riscuri, există complicații posibile, inclusiv infertilitatea ulterioară. Multe femei sunt sensibile, empatice și înțeleg că au fost într-o situație de criză, iar dacă lucrurile ar fi stat altfel, cel mai probabil ar fi păstrat copilul. Nu celebrează că au ajuns să curme o viață, marcată de ADN-ul lor și al partenerului, o scânteie de miracol pus acolo de Sus. O viață care, odată acceptată, se poate transforma în zâmbet, într-un bebeluș frumos ca un înger, în bucurie – într-un om, practic. A împacheta altfel această realitate, prezentând fetusul ca pe un parazit (sunt afișe și sloganuri care marșează exact pe această idee de parazit sau de intrus), iar îndepărtarea lui ca pe o victorie și o emancipare, asta de fapt nu este decât o formă de extremism și de dispreț față de femeie.
În încheiere, voi lăsa aici și un motiv de bucurie, o trimitere către un articol ce invocă un sondaj conform căruia procentul celor pentru viață este în creștere: mai mult de jumătate dintre tineri sunt pentru dreptul la viață și ocrotirea ei, de la concepere. https://adevarul.ro/stiri-interne/societate/peste-jumatate-dintre-tinerii-romani-se-declara-2514874.html
Și poate cititorul va descoperi cu plăcere și mica proză tolstoiană, mai sus amintită. Nu cunosc acel context politic, dar cred că putem face abstracție de el fără a dăuna sensului mai profund al povestirii. El pune reflectorul nu pe istorie și politică, ci pe ceva mult mai gingaș, care înmoaie inimile și schimbă destine: puterea copilăriei. https://ro.wikisource.org/wiki/Puterea_copil%C4%83riei_(Lev_Tolstoi)
