Suntem în postul cel mare și poate că exercițiul tăcerii ne este de folos mai ales acum. În acest articol, o să mă refer mai puțin la tăcere ca valoare duhovnicească și o să vă propun mai curând o privire laică. Totuși, poate merită să așez aici, la început, un gând al unui sfânt necunoscut, cules dintr-un calendar de înțelepciune patristică scos de Editura bizantină. Iată ce putem citi la fila de 11 martie: „Este cu neputință omului, câtă vreme are dulceața lumii, să aibă și dulceața lui Dumnezeu… Dacă stă cineva în chilia lui și se nevoiește cu tăcerea, luând aminte din tot sufletul la rugăciune și lucrare, în acest timp poate să se mântuiască.”
Prin fire și personalitate, sunt mai curând vorbăreață, spontană, creativ-haotică. Moștenesc latura maternă, de femei-stihii, ca niște forțe ale naturii, ale unui pământ neîmblânzit și aspru, din zona câmpiei Găvanu-Burdea. Vara, soarele arde nemilos acolo, pământul se crapă, seceta lovește mai tare ca în alte părți, iar cerul pare căzut peste oameni, cu nori mari, albi. Sunt oamenii lui Marin Preda, căci satul său, Siliștea-Gumești, este vecin cu al bunicilor materni. Treci peste un câmp de vreo 3 kilometri și ai și ajuns în bătătura Moromeților. Ei bine, oamenii aceștia și, mai ales, femeile locului, deși au și tăcerile lor contemplative (moromețiene) sunt fundamental niște oameni limbuți, personalități directe, aprige. Ca atare, deși nu mă lepăd de ce am primit de-a gata, genetic sau prin educația timpurie, totuși tânjesc după ceea ce nu am și încerc să dobândesc prin voință și antrenament: tăcere, pe de o parte, organizare chibzuită, pe de alta. Tăcerea este dulce și…mult aduce. Nu am regretat aproape niciodată tăcerea, în schimb nu același lucru se poate spune despre vorbă. Și aici nu intră doar vorba-reproș, pe care majoritatea dintre noi o regretă (pentru că este sămânță de ceartă), ci ne putem referi și la vorba de pomană, degeaba, îndelunga vorbire. Ea răcește sufletul, seacă energiile interioare și ne risipește. Iar vorba de atragere aminte, de sfat sau avertizare este în zilele noastre aproape inutilă. Oamenii sunt atât de puțin dispuși să asculte un sfat ori o atenționare, încât mai bine ne lăsăm păgubași. Este nevoie de un context deosebit, prielnic, în care celălalt să se simtă apreciat, altfel nu va primi nicidecum vorba noastră. Dacă nu există puntea aceasta de afecțiune și respect, de obicei totul e inutil. O contrazicere poate să învingă, nu și să convingă.
Dar să cobor puțin în concret și să dau un exemplu când am regretat vorba. Fără să mă lungesc prea mult, aș spune că de obicei mă străduiesc să tac, mai ales dacă nu există acel context potrivit de care aminteam. Totuși, atunci când se instalează oboseala, autocontrolul este mai greu. Pe scurt: ne întorceam cu toții, în familie, de la cumpărături. De multe ori, pentru alimente preferăm piața sau magazinul de cartier cel mai apropiat, dar când avem de luat scutece, lapte, produse de igienă, mergem la supermarket. Parcasem pe locul rezervat al celor cu copii și descărcam coșul de cumpărături. Soțul meu tocmai așeza în spate scoica bebelușului și încerca să îl liniștească. Plângea de foame și avea nevoie de un biberon. Exact atunci o mașină s-a apropiat, ca să parcheze cu spatele, dar nu se putea din cauza soțului, el stând cu ușa deschisă, pentru a instala copilul. Atunci eu l-am făcut atent, să se grăbească deoarece mașina bloca strada, neputând parca. El a închis repede ușa, bebelușul continuând să plângă ca din gură de șarpe, în vreme ce eu eram cu al doilea copil și cu restul de cumpărături încă neașezate. Toate bune și frumoase, până când cei nou-veniți au parcat alături de noi și au ieșit din mașină. Atunci m-a împins păcatul să observ că ocupaseră un loc rezervat celor cu copii, iar ei nu erau în această situație.
Ca în desene animate, în mintea mea totul s-a estompat, în afară de bebelușul care continua să plângă nemângâiat și înfometat, pentru că noi nu mai aveam acces la el (locurile de parcare fiind prea apropiate, ca să deschidem ușa trebuia să ne strecurăm prin dreapta și apoi să oprim din nou undeva mai liber). Desigur, nu m-am putut abține și le-am spus că au parcat pe un loc rezervat celor cu copii, la care bărbatul (era un cuplu) mi-a replicat că au copilul în supermarket, lăsat cu bunica și se pregătesc să îi ia pe amândoi. Atunci eu am făcut observația că nu au scaun de copil în mașină. Concluzia? Am avut, după această discuție, o stare de neliniște și regret, o stare pe care aș fi putut totuși să o evit. Nu am rezolvat nimic, nu am făcut nimic bun, doar am reușit să agit apele, să mă enervez și pe mine, și pe ceilalți. Deși la modul absolut în situația aceea aveam oarecum dreptate, totuși locul acela de alături nu era al meu, nu aveam niciun drept să îl țin eu liber, chiar dacă asta m-ar fi ajutat să ies dintr-un scurt moment de criză cu bebelușul. Și se putea foarte bine ca acolo să parcheze o familie cu copii, care efectiv avea tot dreptul să folosească parcarea în orice moment, chiar și unul ușor nepotrivit pentru mine. Toate aceste considerente raționale intervin însă ulterior, când suntem odihniți, când gândim la rece, când nu ne țipă și plânge nimeni în ureche și când nu ești cumva provocat să acționezi ca mamă-tigru, pentru a-și apăra puiul. Cum să faci pentru a scăpa, pe viitor, de astfel de impulsuri aproape imbatabile de a deschide gura și a reproșa? Nu aș putea ști, deoarece după cum am povestit, mie nu mi-a reușit să mă abțin. Bănuiesc însă că are legătură cu antrenamentul, cu exercițiul tăcerii și al chibzuirii mai îndelungate.
Am întâlnit și situații în care a spune ceva, chiar considerat destul de amabil și politicos, este văzut ca o ofensă. În această circumstanță, se pune totuși întrebarea dacă autocenzurarea nu devine o exagerare, ca o prudență artificială, ce ucide firescul între oameni. Practic, ajungi să nu mai spui nimic semnificativ, ca să nu ofensezi. Te limitezi la banalități și starea vremii, ca să menajezi sensibilități și orgolii.
În încheiere, las aici încă patru cugetări din calendarul menționat:
- Dacă ești tăcut, vei avea odihnă în orice loc în care te vei așeza. (avva Pimen)
- Cum vom păzi inima noastră, când sunt deschise limba și pântecele? (avva Titoe)
- Douăzeci de ani m-am luptat cu un singur gând: pe toți oamenii să îi văd ca pe unul singur. (un bătrân)
- Doamne Iisuse Hristoase, acoperă-mă de limba mea. Căci până acum mereu cad, păcătuind prin aceasta. (avva Sisoe)
