În luna aceasta s-au împlinit 175 de ani de la nașterea lui Spiru Haret, venit pe lume în data de 15 februarie 1851. Nu o să trec în revistă aici meritele sale, ci o să folosesc prilejul acestei comemorări pentru a mă întreba, poate odată cu cititorii: unde se mai află azi școala românească? Avem motive de optimism, sau de îngrijorare? Ce se poate ameliora? Ce e bine de păstrat? Ce putem face din poziția noastră?
Aș porni de la ultima întrebare, pentru a îndemna să nu ne neliniștim peste măsură, atunci când nu avem o poziție de decizie, un rol oficial din care să putem schimba ceva (profesor, director, inspector, politician). Doar ca părinți, sau ca persoană ce își exprimă o opinie, neliniștile noastre sunt nu doar sterile (fără rod), ci ne pot și fura acea așezare de pace și echilibru de care avem nevoie pentru sănătatea și activitatea noastră.
Pe de altă parte, cred că este bine ca, evitând să ne frământăm excesiv, să cunoaștem și adevărata stare de fapt. Altfel, putem risca să legitimăm anumite direcții dăunătoare în sistem, susținând o retorică demagogică și destul de perfidă.
Pentru că de multe ori o direcție politică și sistemică își creează, înaintea unei schimbări, un cadru de acceptare, din partea opiniei publice, prin diverse mijloace (în special prin mass-media). Și aici manipularea e una de manual de jurnalism, mizând pe emoție, contrast, alarmism, ca și promisiuni populiste (rețete magice de succes, fără efort).
Dar să dăm un exemplu concret, unul despre care nu am prea scris. Se vehiculează destul de des importanță descentralizării învățământului. Cuvintele sunt foarte frumoase, pentru că se clamează libertatea individului – libertatea școlilor, în diverse direcții: de a-și alege echipa didactică, de a-și alege opționalele, de a-și alege metode didactice etc.
În aparență, sună bine și e greu de respins o astfel de propunere care sună foarte democratic. În practică, însă, lucrurile stau altfel. Deja, în România există școli foarte bune, alături de multe școli foarte slabe. Acest argument singur ar fi de ajuns pentru a întări centralizarea și a limita libertatea școlilor. Tocmai, centrul (ministerul) trebuie să întărească acele bune practici observate la școlile care merg și să le disemineze, concertat, sistemic, la toate școlile. Realitatea din teren ne arată că decalajul dintre unitățile de învățământ este mare, or tocmai asta trebuie să ne ajute a reveni la un model și mai centralizat decât avem în prezent.
Ministerul trebuie să acționeze în direcția unei uniformizări de semn pozitiv, nu să lase lucrurile la voia întâmplării, la decizia directorului. Adepții descentralizării vorbesc chiar de desființarea inspectoratelor (o dorință care, iată, merge într-o direcție radical anti-haretiană). Ei ne spun, optimist și înflăcărat, că asta ar rezolva multe probleme. De exemplu, ar fi de dorit ca încadrarea personalului să nu se mai facă de la centru (inspectorat), ci fiecare director să aibă posibilitatea să își angajeze singur resursa umană, așa cum face un manager în zona privată. Fals. În primul rând, adepții unui asemenea discurs ignoră că în prezent sistemul este hibrid – adică îmbină și numirile centralizate (profesori trimiși în școli prin inspectorat), ca și pe cele interne (profesori angajați de director, inițial ca suplinitori, apoi cu posibilitatea titularizării în unitate).
Această din urmă practică deschide larg poarta corupției și favoritismelor. Apoi, există foarte multe situații când directorul este corect (nu așteaptă niciun avantaj material de la profesorul pe care îl titularizează), dar acționează tot incorect, în sensul în care poate tergiversa acceptarea unui om trimis prin inspectorat, în favoarea unuia intern, cunoscut, „verificat”.
Această verificare nu urmărește întotdeauna competența la catedră, relația cu elevii, randamentul, ci mai ales atitudinea față de superiori și gradul de obediență. Cele mai importante devin nu sarcinile didactice propriu-zise, lucrul cu elevii, ci sarcinile administrative. Și astfel unii directori ajung să aprecieze munca unui profesor preponderent în funcție de sarcinile care le fac lor înșiși viața mai ușoară: completare de rapoarte, lucrul în comisii didactice, acceptarea muncii neplătite (supraveghere și corectat la olimpiade și concursuri).
Când inspectoratul trimite într-o unitate școlară un profesor, el trimite practic un dosar cu punctaje sau o notă la un examen. Un CV, un om neverificat, pe care nu îl cunoști. Uneori, da, este un pariu. Este o semnătură în alb. Uneori, ca director, ajungi să preferi un cadru didactic cu note mai mici la examene, dar pe care știi că te poți baza, că nu e conflictual cu elevii, nu întârzie, nu lipsește nejustificat și nu îți spune „nu” când îi dai de completat hârtii.
Judecând lucrurile din această perspectivă, îi putem înțelege și pe directorii care cer mai multă putere de decizie și care ar dori să își aleagă singuri resursa umană, titularizând numai acele persoane pe care ajung să le cunoască – dându-le, ca în companii, o perioadă de probă – un an sau mai mulți, cu statut de suplinitor.
Pe de altă parte, asta este doar în aparență etic. Se creează un climat al mefienței, al suspiciunii. Iar acei nou intrați în sistem (absolvenții, de exemplu) pot fi ținuți pe margine, în ciuda notelor mari, exact din aceste considerente. Din proprie experiență, pot spune că transferul de la o unitate la alta a fost multă vreme unul descentralizat, după modelul mediului privat (cum este exact în prezent, nu mai sunt la curent). Cu un dosar (CV, acte de studii, documente cu punctaj), profesorul care dorea să se transfere dintr-o școală în alta trebuia să se prezinte în fața directorului și a unei comisii, iar lucrurile se tranșau deci intern.
De cele mai multe ori, dosarele externilor erau respinse în favoarea unor suplinitori din unitate, sau a unor persoane „recomandate”. Pentru a facilita aceste practici, fără teama de contestații legale, se adăugau niște criterii specifice (niște cerințe aparte pe care o unitate avea voie să le adauge la cele naționale, centrale).
În felul acesta, se putea urmări avantajarea unui anumit dosar care împlinea întocmai criteriile cerute. Această stare de fapt era una larg cunoscută. Frecvent, pentru a-și maximiza șansele, profesorii care doreau transfer (dar nu aveau o rețea de recomandări) își depuneau dosarul în mai multe unități, chiar și 10, 20. Revenind la experiența proprie, pot spune că în anul în care am făcut acest transfer (2017), am obținut catedră la o școală destul de slabă, pe care nu mi-o doream cu adevărat, fiind respinsă de la colegiile naționale unde mai încercasem.
Peste câțiva ani, însă, venind pandemia, regulile s-au schimbat. S-a dat dispoziția ca transferurile să nu se mai facă descentralizat, la nivel de unitate, ci prin inspectorat. Motivul era acela de a se limita deplasările și contactul uman. Așadar, transferurile au început să se realizeze în funcție de dosar (un punctaj obținut prin jaloane ale cv-ului), în ședință publică: în funcție de notă, descrescător, candidații erau întrebați unde doresc să se transfere.
Este același principiu și la rezidențiat, unde medicii sunt întrebați, tot în funcție de nota obținută, la ce spitale vor să lucreze, iar repartizarea se face pe loc și public, transparent. Revenind, pe scurt: de data aceasta am reușit să îmi iau catedra la unul din cele mai bune colegii naționale din București, prin simplul fapt că numirea pe post s-a făcut centralizat.
Merită să precizez aici că un profesor numit prin decizie internă nu înseamnă că este unul mai puțin competent. Nu.
Adesea, poate fi mult mai bun decât unul trimis de inspectorat. Problema este însă că practica descentralizării îi vulnerabilizează chiar lui poziția: în destule cazuri, se așteaptă de la el un fel de supunere și recunoștințe veșnice (pentru angajare), de parcă ar fi fost luat de pe stradă și i s-ar fi dat o pâine, iar nu competența și munca lui l-ar fi adus la catedră.
A nu se înțelege că predic un fel de rebeliune sau impertinență față de director. Nu, mai ales că am fost vremelnic (un an) în această funcție.
Un director se respectă și se ajută. Pe cât posibil, profesorii trebuie să pună umărul, să sprijine direcția generală pe care un director, ca un dirijor, o poate da unității. Dar totul trebuie să se realizeze onest, transparent și dintr-un sentiment de datorie profesională, iar nu prin mecanisme de șantaj emoțional sau de favorizare. Or în momentul în care directorul își face echipa, chiar dacă o face fără risc de corupție, el are în vedere, de obicei, alte criterii decât cele naționale, centralizate. Criteriile naționale se raportează la calitatea actului didactic și la nota din examenul de titularizare, în vreme ce directorul e tentat să aibă ca scop principal continuitatea lui în funcție. Și, de aici, implicit, să vizeze acele aspecte care îi vor asigura, și în cancelarie, această continuitate.
Din diverse motive și interese, însă, descentralizarea va fi majoritar prezentată ca un avantaj și o salvare a învățământului românesc. Unii miniștri care au încercat un control mai strâns, mai centralizat, au fost imediat sancționați de societatea civilă și de presă (în special prin anti campanii plătite, de manipulare a opiniei publice).
De pildă, poate cititorii își amintesc de linșajul public suferit de ministrul Liviu Pop, atunci când a dorit să se treacă de la manualele alternative la un manual unic, scos cu un comitet științific mai solid și la Editura didactică și pedagogică. Atunci practic semnalul de linșaj a venit dinspre celelalte edituri, ale căror interese financiare erau serios amenințate. Cu acuze de monopol, de comunism și de autoritarism, inițiativa a picat.
Și totuși, ar fi fost o inițiativă excelentă, pentru că nu am mai fi avut manuale bune și altele mai slabe, ci doar unul foarte bun. În plus, elevii își formau o cultură școlară comună – de exemplu, la română s-ar fi studiat aceleași texte, ceea ce ar fi dat șansa creării unui bagaj cultural uniform, care să ne dea arhetipuri și repere consolidate de școală. În absența acestei unități, peisajul rămâne pestriț, iar fondul acela comun nu se mai formează. Concret, de pildă: Harap-Alb este astăzi un arhetip impus de școală, nu de lectura privată.
Din păcate, există manuale care aleg în locul acestuia pe „Dănilă Prepeleac”, un basm cult foarte frumos, dar fără forța pe care o regăsim în „Povestea lui Harap-Alb”. Asemenea, la clasa a cincea, există, din păcate, manuale care preferă să ilustreze basmul popular prin „Zâna munților”, un text cu un fir narativ șters, slab, greu de reținut.
În mod clar, manualele care au ales „Prâslea cel voinic și merele de aur” își avantajează elevii, deoarece eroul are forța unui arhetip, iar firul narativ este memorabil, cu mai multe situații specifice basmului (conform schemei teoreticianului Propp). Și așa mai departe.
Un manual poate alege „Floare albastră” ori „Scrisoarea I” pentru a ilustra romantismul eminescian, dar a nu le face elevilor cunoștință cu „Luceafărul” este aproape o crimă culturală. Or multe manuale merg exact în direcția asta: autorii lor sunt plictisiți de marile texte, pe care le consideră niște monede uzate, și doresc să împrospăteze oferta, aducând înaintea copiilor texte mai puțin cunoscute.
Numai că aici apare riscul de a scoate elevii de pe marile bulevarde ale culturii (mituri, arhetipuri, clasici, opere canonice) ca să îi bagi pe ulițele ei, de unde vor fi incapabili să mai înțeleagă marea rețea, marele tablou general.
Mă opresc aici din a mai exemplifica de ce descentralizarea nu e o idee bună, ea aducând doar sistemului (nu și elevilor) două mari avantaje: mai întâi, răspunde unor nevoi financiare și de interes ale adulților. Și, în al doilea rând, atunci când ceva merge prost, ajută la pasarea responsabilității spre ultimii pioni din ierarhie: directorul și profesorii.
Aș vrea totuși să închei în notă mai optimistă și să îi încredințez pe cititorii care au copii că educația din familie poate contrabalansa cu succes lipsurile școlii. Un program de studiu, o tendință de bibliofilie (cumpărat de cărți mari, un program de lecturi), o încurajare în cultivarea unei pasiuni (matematică, științe, arte, sport etc), ca și oferirea de modele (tovarășii bune) nu se poate să nu aducă roade frumoase.
