Nu știu ce m-a îndemnat să citesc o mare carte a literaturii italiene, despre apusul nobilimii – trecerea de la Italia monarhică la republică. Mare greșeală.
M-am trezit în visări sterile despre grădini, moșii, viața la țară, cam tot așa cum am pățit când am citit „Un cuib de nobili”, de Turgheniev, sau „Livada de vișini”, de Cehov. Nu e vorbă, am copilărit la țară și familia deține așadar gospodărie la sat, ca și câteva terenuri arabile (nu destul cât să facă din noi niște moșieri, afară de situația când literatura te împinge bovaric la a visa cu ochii deschiși).
Așadar, deși trăiesc de ani buni în iureșul capitalei, deși predau la un liceu și m-aș apropia mai curând de traiectoria unui personaj intelectual dintr-un roman citadin, m-am simțit brusc aproape de personajele unor opere de nostalgie rurală, apucându-mă dorul după grădina copilăriei, după livadă (de pruni, nu de vișini), după via întinsă plantată în câmp. Și, concomitent cu dorul, revolta față de ocupația mea principală.
De când a scrie și a vorbi despre literatură a pus realmente o pâine pe masă cuiva, produsă de sine însuși? De când învățământul, cu toată latura lui nobilă de grijă față de copii, poate fi considerat o meserie esențială, de care societatea nu s-ar putea nicidecum dispensa?
Uneori pare mai demn și mai productiv să plantezi roșii, decât să te ocupi cu profesoratul. Ba în plus, când plantezi un răsad de roșii, probabilitatea de a obține roșii, iar nu castraveți, este de sută la sută. Știi ce pui, știi ce obții. În vreme ce atunci când te străduiești „să plantezi” ceva în mintea și sufletul unui copil, nu știi nici dacă va aduce vreodată rod, nici dacă va fi cel preconizat.
Pe scurt: aceste gânduri, mai curând negre, mi le-a adus pacostea de carte amintită. Cu siguranță, nu sunt singurul lucrător din domeniul spiritului care s-a revoltat și a vrut să treacă de la carte la sapă ori la șurub și piuliță. Sau măcar să le îmbine. Dintre exemplele celebre, să îl amintim pe Tudor Arghezi care și-a construit mai mult singur casa de la Mărțișor, care a plantat cireși, viță-de-vie, care și-a făcut acolo tipografie și care era un chimist diletant, făcând el însuși diferite esențe pentru bucătăria soției Paraschiva.
Să îl mai amintim pe criticul literar Alex Ștefănescu, îndrăgostit și el de livada pe care o îngrijea, într-un sat de lângă București. Biografie de latifundiari, îngrijindu-se de multe ori direct de moșie, au avut Vasile Alecsandri sau Mihail Kogălniceanu. Tot moșier, de data asta scăpătat, a fost Alexandru Macedonski, care a copilărit în Oltenia (Dolj), la conacul din satul Pometești:
Iată Pometeștii, iată Adâncata,
Scurtul pod de bârne este retrecut.
Renviază mama, îmi zâmbește tata…
Vreme câtă curs-a parcă n-a trecut. (…)
Iarba pe tot șesul de cosit e gata.
Apele-și deșiră graiul nentrecut.
Pentru viața de-astăzi mi-a sosit răsplata
Copilandrul vesel din nou m-am făcut… –
Iată Pometeștii, iată Adâncata.
Din istoria literaturii universale, cea mai serioasă revoltă pe care o cunosc, împotriva artei și a spiritului, a avut-o Arthur Rimbaud. Dar când a abandonat poezia, nu a făcut-o nici pentru agricultură, nici pentru tehnică, ci pentru dorința de a trăi aventuros și a se îmbogăți.
A început un comerț cu arme în Africa și practic s-a mutat pe continentul african. Bolnav, cu un picior suferind pe care medicii l-au sfătuit să îl amputeze, Arthur Rimbaud se întoarce în Franța.
Aici i se descoperă o tumoră la coapsă și este operat. Moare la 37 de ani, după mai multe săptămâni petrecute în spital, nu înainte de a se spovedi, impresionându-l pe preot prin credința sa. Rimbaud rămâne în istoria poeziei prin superba creație „Adormitul din vâlcea” (Le dormeur du val).
Dar să ne întoarcem la preeminența materiei asupra spiritului, a meseriilor practice asupra celor artistice ori intelectuale. Desigur, glumesc și șarjez. Nu ar trebui să existe nicio tensiune între ele. Așa cum omul este trup și suflet, așa avem nevoi de ambele naturi: și materiale, și spirituale. Și nevoie de hrană, îmbrăcăminte, locuință. Și nevoie de cântec, vis și cuvânt. Când însă pentru o perioadă prea lungă te îndeletnicești numai cu unele, se creează un dezechilibru.
Începi să îți dorești să lași cărțile și să te apuci de făcut curat (intensiv), sau de făcut cozonaci precum Mihail Kogălniceanu (din cartea lui de bucate, citim o rețetă de cozonaci cu… 20 de ouă!). Sau, pur și simplu, să te apuci de grădinărit. În curând, vine vremea de pus arpagicul. Voi unde vă cultivați grădina?
SUBERB! AVEȚI MARE DREPTATE! DIN CE ÎN CE MAI MULT OAMENII ÎȘI DORESC ÎNTOARCEREA LA LUCRURILE SIMPLE.