agia sofia moschee
Photo by DiChatz on Unsplash

Prin ecourile pe care le-a stîrnit, profanarea de la Istanbul e mai mult decît o ofensă, e o abdicare smerită în faţa noului despot cu semiluna pe creştet. Erdogan nu a trebuit să născocească nimic, nu a făcut decît să calce cu patos pe urmele lui Mehmed al II-lea, cuceritorul din 1453.

Atunci otomanii au pătruns călare în Hagia Sophia, spre a acoperi cu tropotul copitelor dangătul clopotelor prevestind sfîrşitul. Măcelul de sub bolţile bisericii nu avea să fie întrecut decît de nemulţumirea cu care, contemplînd măreţia edificiului căruia îi retezaseră crucile, turcii au simţit că, oricît ar fi ciuntit-o, simbolul creştin se încăpăţîna să dospească sub piatră. Şi atunci au ridicat în apropiere o namilă menită a umili contraforţii înalţi din cupola bisericii lui Hristos: Moscheea Albastră, gigantul menit a umbri graţia sofianică a Bizanţului răposat.

Despre această graţie Blaga a scris pagini inspirate în Trilogia culturii, unde defineşte „sofianicul“ drept o trăsătură esenţială a ortodoxiei: e vorba de o viziune potrivit căreia divinul coboară peste lume într-un act de dărnicie al cărei sens oamenii nici măcar nu-l intuiesc. Accentul este esenţial: nu omul tînjeşte spre cer, într-o ţîşnire pe care o întîlnim copios în turlele bisericilor catolice sau protestante, ci divinul vine pleaşcă peste muritori, într-o alunecare mustind de har. Cum s-ar spune, păcătoşi sau virtuoşi, ortodocşii trăiesc sub toptanul de bunăvoinţă al proniei mîntuitoare.

Astăzi pronia mîntuitoare şi-a secat matca. Providenţa şi-a scos limba şi ne-a dat cu tifla. Başibuzucul cu ifose de sultan, înţolit în haine nemţeşti şi zîmbind sub dunga unei mustăţi abraşe, a făcut ce trebuia: Erdogan ne-a dat ce meritam, un act sec prin care ne-a făcut să pricepem că semiluna nu se împacă cu crucea, şi că, atunci cînd te închini unui zeu, nu poţi tolera în apropiere simbolul altui zeu. Mai pe şleau: cînd o religie dă semne de îngăduinţă faţă de alta, imboldul ei de abnegaţie e pe cale de ducă. O credinţă a cărui devoţiune nu este exclusivă pînă la a respinge spontan adevărul de credinţă al celorlaltora e o vîlvătaie debilă pe cale de a se stinge.

Erdogan e un satrap devotat apărîndu-şi neamul, credinţa şi efigia moscheelor. În plus, a cercetat din timp terenul, iar prognoza îi e prielnică: credinţa turcilor nu doar că nu se stinge, dar cucereşte năvalnic stranele goale ale catedralelor din Occident. Dacă aţi număra cîte minarete s-au ridicat în ultimii ani pe întinderea Germaniei, v-ar apuca ameţeala. Dar mai bine să nu ştiţi, spre a nu vă tulbura apetitul toleranţei faţă de diversitatea menită a ne îmbogăţi patrimoniul european.

Ce aduce nou schimonosirea Hagiei Sophia e că, în vreme ce în Occident tăvălugul islamic îi mătură pe papistaşi sau lutherani (să mai pomenesc de incendierea catedralei din Nantes?), aici e vorba de profanarea unui simbol ortodox. Că îi spunem profanare, sfidare sau agresiune are mai puţină însemnătate. Important e că un tartor pune piciorul în prag, arătîndu-şi semeţia de cuceritor rapace. Priveşte în jur cu clonţ de vultur rece, aşteptînd cu politeţe ipocrită reacţia lumii creştine, după care îşi rîde în barbă: lepădăturile lui Hristos sînt nişte cîrpe care se vor resemna repede. Erdogan ştie prea bine acest adevăr tăios: blazaţi, sleiţi şi egoişti, creştinii sunt o pradă sigură. A pune din nou sub semnul lunii Sfînta Sofia nu e decît a-şi lua înapoi prada de război, pe care numai un oportunist ca Atatürk a putut s-o pună pe tipsia patrimoniului universal.

Cele cîteva reacţii de protest din lumea creştină au sunat precum geamătul trîntorilor cînd regina din stup, după ce le-a tăiat aripile, le-a tăiat şi mădularul menit prăsilei. Papa Francisc, o momîie socialistă a cărei lamentaţie nu a luat-o nimeni în serios, face constant figura unui gîgă tras de sfori cinice. Nici măcar protestul muscalilor nu a depăşit pragul unei supărări convingătoare. Dacă Maica Rusia vrea să salveze Europa creştină, ar trebui să numere cohortele de spahii care au împînzit citadelele apusene. Nu mai departe de acum trei ani, Erdogan îşi îndemna consîngenii din Occident să facă măcar patru copii pe cap de familie. Nu de alta, dar Incrementa atque decrementa aulae othomanicae („Creşterea şi descreşterea Imperiului Otoman“, o vetustă lucrare scrisă de un transfug la ruşi) a intrat într-o nouă etapă: e din nou ceasul lui incrementa, o creştere năucitoare cu efect devastator asupra unor apuseni cărora pielea albă nu le mai poate lumina găunoşenia credinţei. Cantemir nu a avut stofă de profet: nu a priceput că metabolismul popoarelor urcă şi coboară, cu amănuntul stînjenitor că ceasul urcării e de partea celor care ne asupreau acum două secole cu firmane de mazilire.

Cît despre reacţia noastră sau cea a grecilor, ne-am comportat ca de obicei: ne-am umflat pieptul spre a ne îndoi spinarea. De Angela Merkel nu mai vorbesc. Bătrînica cu obraji căzuţi, împreunîndu-şi benedictin palmele într-un ritual de pace cabotină, îi slujeşte pe emigranţii islamici cu acelaşi aplomb cu care a uitat că e fiică de pastor lutheran. Cît despre păpuşica lui Rotschild, purtătorul actual al sceptrului galic, orice diatribă e de prisos.

Lăsînd tonul pamfletar deoparte, gestul lui Erdogan, atroce în cruzimea lui simbolică, e rău prevestitor. Sunt acte al căror cîmp de rezonanţă le apasă sub o voinţă de ripostă statornică. Altfel spus, orice profanare se întoarce mai devreme sau mai tîrziu asupra celui care a săvîrşit-o. Sunt hotărîri pe care nu ai voie să le iei, fiindcă strici ceva din armonia duhurilor care plutesc peste lume. Prin acest gest de blasfemie simbolică, un soi de casus belli în variantă ecleziastică, Erdogan şi-a atras spectrul unei imputări care îl va urmări pînă la moarte. Că turcii vor întîmpina o împotrivire ranchiunoasă din partea creştinilor nu are darul de a-i intimida. Cifrele sînt de partea lor, timpul le suflă în pînze, viitorul e un arabesc a cărui linie şerpuitoare veghează protector asupra destinului lor.

Între timp noi ne sleim minţile în lupte fratricide bătînd spre flagelări prosteşti. Lideri nu avem, natalitate nu avem, credinţă nu avem. Sofianicul lui Blaga şi-a luat zborul spre alte meleaguri. Transcendentul nu ne mai cade pleaşcă în cap.

Avem în schimb o ţîfnă isterică în a sluji progresul. Nu-i nimic, vor veni turcii şi ne vor lecui de progres, de ideologia de gen şi de căsătoriile între sodomiţi. Erdogan a făcut ceea ce trebuia: ne-a dat ce meritam în condiţia deplorabilă în care am ajuns. După Bizanț nu mai urmează alt Bizanț, ci o lungă dîră de barbarie. În faţa satîrului cu care ne aminteşte cine e puternic, nu ne rămîne decît să înghiţim în sec, adăpostindu-ne la umbra unei cruci neputincioase.

Sorin Lavric
Născut pe 27 noiembrie 1967 la Turnu Severin, Sorin Lavric este doctor în filozofie, scriitor și traducător. Este autorul volumelor „Cartea de Crăciun”, „Ontologia lui Noica. O exegeză”, „Noica și Mișcarea Legionară” și „10 eseuri”. Cea mai recentă apariție a sa este volumul „Glasuri din bolgie”(Ideea Europeană). Traduceri (împreună cu Bogdan Mincă): Martin Heidegger, Parmenide (Humanitas, 2001); Martin Heidegger, Problemele fundamentale ale fenomenologiei (Humanitas, 2006). A colaborat la România literară, Luceafărul, Idei în dialog, Cuvântul, Convorbiri literare, Contemporanul etc.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.