Ce altceva este literatura lui Jules Verne decât SCIENTISM pentru copii. Într-o grămadă de cărți, obiectivul lui este unul singur: nu există mister, ci doar enigme. Omul bazat doar pe știința și rațiunea lui va alunga misterul. Pe scurt, naturalizarea sau dezvrăjirea misterului.
Secolul XIX continuă proiectul iluminist de emancipare a omului, care avea în biserică și în genere în mister principalul obstacol în calea emancipării umane. Convingerea care guverna aceste minți era că, odată lămurite toate enigmele lumii și eliberat de stihiile obscurantismului (o convingere care coboară până la materialismul și enciclopedismul francez), omul va fi cu adevărat liber și stăpân pe el și pe destinul lui. Mi se pare că acest proiect e departe de a fi încheiat cu cât te muți mai la est.
Castelul din Carpați, Insula misterioasă, Douăzeci de mii de leghe sub mări sau Călătorie spre centrul pământului, ca să dau doar câteva exemple, sunt cazuri clare de dezvrăjire a misterului; nu orice mister, să ne înțelegem, ci unul care ține conștiințele captive.
În Călătorie spre centrul pământului, eroii lui Jules Verne nu întâlnesc niciun iad sau locuință a morților sau a demonilor, vreun balrog de pildă, în mijlocul pământului. Ci mai degrabă preistoria vie a lumii (Dinosauria) îngropată adânc în pământ, care la ora la care scria Jules Verne, era asociată inevitabil cu progresele în paleontologie și teoria evoluției, orientate împotriva Bisericii și a doctrinei unui Creator.
Fără aceste idei, probabil că seria Godzila din zilele noastre nu ar fi existat.
Unii s-ar putea gândi la o lectură în oglindă, adică dacă pentru vechile mituri și religii, în pământ sunt înlănțuiți titanii și demonii, dimpotrivă într-o perspectivă naturalist-scientistă, așa cum este cea a lui Jules Verne, acolo nu poți întâlni decât niște dinozauri.
Dar întrucât secolul XIX e polemic și demolator în raport cu instituțiile și ideile “vechiului regim”, prima variantă mi se pare mai aproape de intențiile lui Jules Verne.
Această perspectivă a coborârii în adâncuri, în infern, în inima misterului, în întuneric etc o avem în vechile religii arhaice, unde de pildă coborârea în burta pământului, cu mâinile goale și eventual gol pușcă, avea rolul, considerat inițiatic, al dezbrăcării și eliberării omului nou de omul vechi, tranziția la un stadiu superior șamd. Însă a fost și este exploatată în zilele noastre cu mai mult folos în psihanaliză, în care explorarea subconștientului sau a abisului uman este cheia lămuririi și vindecării patologiilor umane.
Douăzeci de mii de leghe sub mări și Insula misterioasă sunt dezvrăjiri care privesc prejudecățile și superstițiile oamenilor legate de lucruri pe care nu le înțeleg, precum cele legate de locuri mai puțin explorate și izolate, unde eventual se întâmplă lucruri ciudate.
Toate părerile despre demoni și monștri marini, folclorul și superstițiile marinarilor, de pildă kraken-ul lui Poseidon, se risipesc în fața unei mașini uimitoare subacvatice, precum Nautilus. Puțini știu că marina de război franceză utiliza la 1800 un submarin, propulsat de o elice acționată manual, și care se numea chiar așa, Nautilus.
Castelul din Carpați urmează și el același scenariu al dezvrăjirii celui mai paralizant coșmar/ mister, punând în lumină prin metoda investigației raționale din aproape în aproape, un castelan retras, cu nervii zdruncinați sau agorafobie, altminteri o minte genială, care căuta să îi țină pe toți cât mai departe de el și castelul lui. Cu puțin timp înainte, Marc Twain își publica Un yankeu la curtea regelui Arthur (1889) unde e folosit același principiu al exploatării unor prejudecăți și superstiții, prin utilizarea unei științe/ cunoștințe avansate, se înțelege în vederea manipulării oamenilor. Eroul lui Twain, știți, e un om al secolului XIX, care odată proiectat înapoi, în Evul Mediu, se va remarca și va deveni indispensabil la vârful lumii medievale datorită cunoștințelor avansate de care dispunea.
Nu e foarte clar cine pe cine a inspirat mai mult.
Probabil că fără acești Jules Verne, Marc Twain etc un serial de animație atât de popular ca Scooby Doo nu ar fi existat.
Ocolul pământului în optzeci de zile (1873) e probabil unul dintre cele mai ditirambice elogii închinate rațiunii și/ sau a minții științifice. Cu o cultură enciclopedică bună, înarmat cu o judecată limpede și o agendă și disciplinat, nimic nu mai poate sta înaintea ta, așa cum este de pildă Phileas Fogg, acest britanic excentric din a doua jumătate a secolului XIX, care va face ocolul pământului în optzeci de zile, niciuna în plus.
În sfârșit, nu e cazul acum să ne înverșunăm împotriva lui Jules Verne, mai ales că place, e deja în cultura universală pentru cei mici, iar scientismul și optimismul sau un anumit prometeism tehno-uman, atât de specifice acestei perioade, e știință naivă astăzi. Dar putem fi atenți la paradigma în care și Jules Verne, și alții au scris pentru cei mici și care e aceeași astăzi, adică ceea ce aș numi paradigma nihilistă care, luptând pentru eliberarea omului de transcendența care îl ținea legat, îl va închide în finitudine și imanență dăruindu-l lui însuși și punând în mâinile lui atât disperarea, cât și destinul și istoria lui. Sfârșitul transcendenței sau al zeilor este sfârșitul tragediei (antice) și începutul omului sau al supraomului.
La acest tip de lucruri trebuie să fim atenți atunci când le dăm de citit celor mai mici ca noi. Și cred că e suficient. Spun asta fiindcă un adolescent de 14-15 ani tocmai ce mi-a spus pe holurile unei școli că a citit în vacanță Castelul în Carpați. Am vorbit puțin de naturalizarea sau dezvrăjirea misterului, cu care era familiar, dar m-am liniștit când am văzut cât de ușor a înțeles un cuvânt ca scientism și rolul pe care îl juca în epocă. Și încă îl mai joacă.
