OPINIIControversa din jurul (in)eficienţei vaccinurilor anti-COVID

Controversa din jurul (in)eficienţei vaccinurilor anti-COVID

Pe fondul creşterii semnificative a cazurilor de COVID în România din ultimele săptămâni, spaţiul public s-a încins la maximum. Se ciocnesc opinii antagonice privind rolul pe care l-ar juca rata de vaccinare, respectiv eficienţa vaccinurilor anti-COVID în privinţa împiedicării răspândirii epidemiei. Bombardamentul propagandistic la care suntem supuşi e tot mai intens şi vine din toate direcţiile, pe măsura zelului misionar de care dau dovadă toate părţile implicate. Conform DEX, propaganda implică răspândirea sistematică a unor teorii sau opinii, printre altele cu scopul de a le face acceptate, de a câştiga adepţi. Totuşi, ciocnirea nu e una cu arme egale. Statul nu vine doar cu argumente, ci şi cu măsuri coercitive, cu restricţii impuse cu scopul de a canaliza opinia publică în direcţia dorită, adică aceea de a accepta vaccinarea la o scară cât mai largă. Numai că efectul obţinut se dovedeşte mai degrabă contrar decât celui dorit: nu face decât să sporească îndârjrea celor care se opun din diferite motive. Nu puţini consideră acest refuz drept o formă de protest faţă de atitudinea liberticidă a autorităţilor, faţă de o serie de măsuri ilogice şi aberante luate în ultimul an şi jumătate, faţă de lipsa de transparenţă în comunicare (nu se prezintă întreg adevărul, ci doar partea favorabilă a lui). Toate acesta nu au făcut decât să sporească lipsa de credibilitate a guvernanţilor, care adesea se dovedesc a fi nu reprezentanţi ai interesului cetăţenilor, ci mai degrabă slugi mimetice, curele de transmisie ale unor directive venite din afară.

Britannica.com nuanţează astfel: scopul propagandei este de a influenţa opinia publică prin comunicarea unui mesaj bazat pe întreg spectrul posibil de enunţuri: date, fapte (adică adevăruri incontestabile), argumente (adică raţionamente plauzibile, menite a fundamenta o opinie pertinentă), zvonuri (deja intrăm pe terenul alunecos al informaţiilor neverificate), jumătăţi de adevăruri (poate cea mai insidioasă formă de minciună, care ocultează contextul şi cealaltă jumătate a adevărului rămasă nespusă, sau care ridică excepţia la rang de regulă) până la minciuni pur şi simplu, adică la dezinformare deliberată, sau transmitere de informaţii false.

Raportat la aceste crtiterii, se poate observa faptul că, dincolo de primele două tipuri de mesaj, în esenţă singurele acceptabile pentru stabilirea adevărului, ambele părţi implicate se folosesc din plin şi de arme din rafturile mai „dubioase” ale panopliei.

La începutul anului anului am încercat să prezint o analiză bazată pe date şi argumente a pandemiei de COVID-19 (adică pe primele două elemente, singurele legitime într-un discurs corect), conştient fiind că mă situez undeva între cele două tabere aflate în conflict. În cele ce urmează voi încerca un demers similar, menit să prezinte faptele şi informaţiile relevante în contextul actual.

Concluziile pe scurt, care vor fi argumentate pe larg mai jos, ar fi următoarele.

Protecţia vaccinului împotriva infectării şi împiedicarea transmiterii virusului de către vaccinaţi are loc într-un grad mult mai redus decât şi-ar dori autorităţile. Ca exemple importante în acest sens se aduc de obicei ţări ca Israel sau Marea Britanie, unde asistăm la valuri succesive de infectări în ciuda ratei ridicate de vaccinare. Trebuie spus însă că în aceste ţări numărul testelor este de până la 3-5 ori mai mare decât în ţări precum România, Spania sau Germania, unde cei vaccinaţi nu au motive să se testeze, decât dacă manifestă simptome. De aceea e dificil de comparat ţări cu politici diferite de testare pentru a extrage informaţii corecte în privinţa influenţei ratei de vaccinare asupra răspândirii epidemiei.

Un studiu recent, care a fost preluat şi de mai multe site-uri româneşti, inclusiv cel de faţă, susţine că rata de vaccinare nu are nicio influenţă în privinţa numărului de cazuri. Chiar dacă e greu de dovedit contrariul, mai ales în virtutea argumentului de mai devreme, şi acest studiu are în opinia mea nişte deficienţe pe care le voi pune în evidenţă ceva mai încolo. Concluzia ar fi mai degrabă că încă lipseşte un argument categoric într-un sens sau altul. Tendinţa care se desprinde din datele existente pare a fi totuşi aceea că acolo unde rata de vaccinare este suficient de mare (peste 60-70%), numărul de cazuri este totuşi mai mic, după cu se poate vedea comparând evoluţia din ţări cu o rată mică de vaccinare, ca România, Bulgaria sau Serbia, cu ţări cu un procent de vaccinare de peste 50% (Polonia) sau peste 60-70%, din Europa de vest sau Israel.

Oricum, studiul în cauză, bazat pe un „instantaneu” al datelor statistice din 3 septembrie 2021, fără a mai urmări evoluţia ulterioară în lunile de toamnă, anotimp în care de obicei numărul cazurilor e în creştere, nu rezolvă problema abordată.

Statistici mai edificatoare în acest sens pot fi găsite însă  la Agenţia Naţională de Sănătate din Marea Britanie, ediţia cea mai recentă fiind aici. În mod straniu, aceste date indică un fapt pentru care nu s-a găsit încă o explicaţie convingătoare: anume în grupele de vârstă de peste 30 de ani, ratele de infectări ale celor vaccinaţi cu două doze sunt de regulă mai mari (raportate la 100.000 de locuitori, nu doar în cifre absolute!) decât în cazul celor nevaccinaţi; la grupele de vârstă între 50-69 de ani fiind chiar de două ori peste ale celor care nu au făcut vaccinul! Totuşi, în ceea ce priveşte spitalizarea sau decesele, tabloul se schimbă radical. La acelaşi grupe de vârstă, ratele celor complet vaccinaţi sunt de până la 5-6 ori mai mici decât în cazul nevaccinaţilor, iar raportat la toate grupele de vârstă, factorul e de cel puţin 2. În plus, în ceea ce priveşte transmisia infecţiei de către cei vaccinaţi, raportul agenţiei citează o serie de studii care susţin că aceasta ar fi mai redusă.

Situaţia ar arăta prin urmare cam aşa: cei vaccinaţi par a fi mai susceptibili la infectarea cu coronavirusul decât nevaccinaţii (!), dar nu transmit mai departe boala în aceeaşi măsură. Adică rata de infectare este mai mare între cei vaccinaţi, care iau virusul cu precădere de la nevaccinaţii care îl transmit mai intens, mai ales în rândurile vaccinaţilor şi nu ale nevaccinaţilor. Un „ghiveci” de date, informaţii şi ipoteze, care nu este încă pe deplin lămurit. Cu siguranţă că la un moment dat se va găsi o explicaţie potrivită pentru acest paradox, care denotă aproape cu certitudine că grupele celor vaccinaţi, respectiv nevaccinaţi, la aceeaşi categorii de vârstă, nu sunt omogene. Iar din aceste date nu prea se pot extrage orientări de ordin practic. Spre exemplificare: o persoană cu un sistem imunitar mai slab, care a contactat boala în ciuda vaccinului, ar fi avut oare un risc mai mic de infectare dacă nu s-ar fi vaccinat? Mai mult ca sigur că nu, dimpotrivă. Sau invers, o persoană sănătoasă, rezistentă la infecţii, nevaccinată, ar avea un risc mai mare de infectare cu COVID dacă s-ar vaccina (presupunând că nu apar efecte adverse)? Iarăşi, nu. Probabil că şi aici, dimpotrivă. Şi cu siguranţă că explicaţia pentru această anomalie include şi alţi factori, dincolo de o posibilă eterogenitate a celor două grupe.

Totuşi, protecţia vaccinului împotriva cazurilor grave, care duc la internări în spital, la ATI sau chiar la deces, este confirmată de datele statistice de peste tot, nu doar din Marea Britanie. Datele din Germania, ourworldindata.com sau graphs.ro (date începând cu 29 septembrie 2021) o arată în mod limpede (o prezentare mai detaliată a lor este făcută mai jos).

Prin urmare, se poate spune mai degrabă că cei care aleg să se vaccineze o fac în primul rând pentru ei înşişi, pentru protecţia lor în faţa unor posibile cazuri grave. De fapt, acestea sunt cele prin care se măsoară periculozitatea unei epidemii. O ţară ca Danemarca, cu o rată ridicată de vaccinare, a renunţat la orice fel de restricţii (doar cei găsiţi infectaţi sunt nevoiţi să se carantineze) şi a declarat pandemia încheiată. Înseamnă că virusul nu mai circulă, că a fost eradicat? Nu tocmai, ci mai degrabă că el nu mai constituie o ameninţare serioasă pentru sănătatea publică. E drept, cu o floare nu se face încă primăvară. Rămâne de văzut dacă şi alte ţări vor urma exemplul danez, pentru a întări ipoteza că o rată ridicată de vaccinare, chiar dacă nu împiedică transmiterea virusului, poate juca un rol esenţial în sensul unei protecţii colective, cel puţin în faţa formelor grave, pe fondul ridicării tuturor restricţiilor. Pare însă greu de crezut că asta se va întâmpla prea curând, mai ales că multe state au dat de gustul autoritarismului şi nu vor renunţa cu una, cu două, la măsurile de control al populaţiei, în special prin obligativitatea certificatului verde.

Cel mai puternic argument antivaccin este cel al efectelor secundare grave care pot apărea, deşi riscul unui deces din această cauză este mai mic decât riscul decesului de COVID, după cum am arătat în articolul anterior. Cele mai grave sunt trombozele, care duc adesea la decese în urma unor AVC sau infarct cardiac, respectiv miocarditele. Ei bine, anumite studii care prezintă rezultatele unor experimente efectuate pe animale au ajuns la concluzia că injectarea intravenoasă a vaccinurilor anti-COVID sporeşte semnificativ riscul miocarditelor sau trombozelor în comparaţie cu injectarea intramusculară. Care de fapt e cea recomandată şi ar trebui să fie de fapt regula. În comentariile de pe youtube pe marginea acestor studii (cu urmarea mai detaliată, însoţită de o replică la adresa fact-checker-ilor aici) se susţine faptul că injectarea într-o venă se poate produce şi accidental, cu o probabilitate mică, chiar în cazul tentativei de vaccinare în umăr, aşa sum se recomandă. Acest efect nedorit ar putea fi evitat dacă după înţepare s-ar aspira puţin cu seringa, iar în cazul în care se extrage sânge, înseamnă că s-a nimerit într-un loc nedorit şi că trebuie injectat în alt loc, cu o altă doză de vaccin. Singura ţară care recomandă această practică e Danemarca. OMS sau alte ţări, precum Marea Britanie sau SUA, nu o indică, cu motivaţia că astfel se evită o durere suplimentară şi se face şi mai puţină risipă de doze. Această ipoteză, care pare a explica o mare parte din efectele fatale ale vaccinurilor, este aşadar una plauzibilă, dar ea rămâne să fie confirmată sau infirmată de studii ulterioare. Evident, din motive etice, nu se pot face experimente pe oameni prin injectarea intravenoasă a vaccinului, fapt care ar lămuri destul de repede cum stau lucrurile. Dar e foarte probabil ca ştiinţa să găsească o altă cale de a rezolva această problemă, pentru a stabili care este adevărul în această privinţă. Răspunsul la ea ar putea fi unul extrem de important şi ar putea contribui la evitarea în cea mai mare măsură a unor consecinţe fatale.

În continuare argumentele pe larg.

Vaccinul nu oferă protecţie deplină împotriva infectării, ci mai degrabă o protecţie sporită împotriva formelor grave

Faptul că şi vaccinaţii se pot infecta, şi încă nu într-un procent neglijabil, e o realitate incontestabilă. E un fenomen previzibil, mai ales având în vedere mutaţiile virusului. Deşi agenţiile de sănătate publică de peste tot susţin (motivat propagandistic, evident) că vaccinul oferă totuşi o protecţie superioară imunizării naturale, acest lucru este ilogic, iar cercetările recente arată că imunitatea obţinută pe cale naturală este mai puternică. Cu toate acestea, până şi cei care au trecut prin boală se pot reinfecta, procentajul acestora fiind de aproximativ 1,5-2%, conform datelor de la graphs.ro. Prin urmare, e de aşteptat ca acest fenomen să se manifeste în mod similar şi în cazul celor vaccinaţi.

Din datele oferite de Agenţia Naţională pentru Sănătate din Marea Britanie se pot extrage următoarele diagrame, în care sunt comparate ratele infectărilor/internărilor/deceselor între cei vaccinaţi cu 2 doze şi cei nevaccinaţi:

În mod suprinzător, în diagrama cazurilor de COVID (stânga-sus), coloanele de culoare închisă, care reprezintă rata infectaţilor complet vaccinaţi (raportată la 100.000 locuitori, nu cifre absolute), sunt la toate grupele de vârstă de la 30 de ani în sus semnificativ mai înalte decât cele deschise, care redau rata infectaţilor din rândul celor nevaccinaţi. La grupa de vârstă 40-49 de ani procentul este mai mult decât dublu: 1,73% faţă de 0,77% (adică 1730, respectiv 770 la suta de mii)! Totuşi, în cazul celorlalte trei diagrame, coloanele închise sunt semnificativ mai mici decât cele deschise, ceea ce înseamnă că vaccinul reduce în mod semnificativ probabilitatea internării în spital sau a deceselor.

O concluzie asemănătoare se desprinde şi din analiza datelor prezentate de institutul RKI din Germania. La p.23 găsim un tabel comparativ, defalcat pe grupe de vârstă, care analizează situaţia între săptămânile calendaristice 38-41 din 2021.

Astfel, în grupa de vârstă de peste 60 de ani, procentajul celor vaccinaţi complet este de 84,4%, în vreme ce procentajul acestor vaccinaţi în rândul celor infectaţi în săptămânile amintite este de 57%. Pare, şi chiar este, o cifră mare, care implică faptul că mai mult de jumătate din cei infectaţi în vârstă de peste 60 de ani sunt vaccinaţi! Totuşi, chiar şi aşa, se poate constata că vaccinul reduce rata de infectare într-o anumită măsură. Dacă ar fi doar un placebo, fără efect, din punct de vedere statistic procentajul vaccinaţilor dintre cei infectaţi ar trebui să fie tot pe la 84%, în realitate el fiind semnificativ mai redus, de 57%. O analiză pertinentă a fenomenului firesc al creşterii procentajului vaccinaţilor din rândul cazurilor totale de infectări, pe măsură ce rata vaccinării creşte, poate fi urmărită aici. Revenind la statisticile din Germania, dacă ne uităm la această grupă de vârstă şi la procentajul de vaccinaţi dintre cei internaţi în spital, care este de 42,1%, sau la al celor internaţi la ATI, de 29,9% sau al deceselor, de 41,4%, se poate vedea totuşi că protecţia faţă de cazurile grave sau decese e totuşi una reală, chiar dacă nu deplină. Trebuie ţinut cont că până aici ne-am ocupat de grupa de vârstă cu risc maxim, cea de peste 60 de ani.

Calculând eficacitatea, adică gradul relativ de protecţie, conform formulei de aici : E=(% vaccinaţi  – % vaccinaţi dintre infectaţi)/(% vaccinaţi*(1- % vaccinaţi dintre infectaţi)), obţinem o eficacitate de 75,5%, 86,56%, 92,12%, 86,94% împotriva infectării, spitalizării, internării la ATI respectiv deceselor.

La grupa de vârstă între 18-59 de ani situaţia arată în felul următor. Procentaj vaccinaţi complet: 70,5%; procentaj vaccinaţi dintre cei infectaţi din totalul cazurilor în săptămânile 38-41: 34,7%; procentaj vaccinaţi la internări în spital: 17,4%; la internări ATI: 12%, la decese: 6,5%. Eficacitatea împotriva acestor situaţii este respectiv de 77,76%, 91,19%, 94,29%, 97,09%.

Prin urmare, statistic vorbind, vaccinul are totuşi un efect de protecţie, care nu e defel neglijabil. Procentajele relativ ridicate ale vaccinaţilor în rândul cazurilor, spitalizărilor, deceselor, etc, se datorează ratei ridicate de vaccinare (dacă aceasta ar fi aproape de 100%, atunci aproape toţi infectaţii, spitalizaţii, etc. ar fi dintre cei vaccinaţi, logic). Rămâne în suspensie anomalia din Marea Britanie, după care cei vaccinaţi au o probabilitate mai mare de infecţie decât nevaccinaţii. Un posibil factor explicativ (dar nu singurul) ar fi neomogenitatea celor două grupe, posibil şi tipul de vaccin AstraZeneca folosit majoritar, care pare a fi mai puţin eficient decât cele bazate pe ARNm, etc.

Efectele ratei de vaccinare asupra răspândirii epidemiei

Un studiu care a atras atenţia şi care a fost preluat şi pe r3media (tradus parţial), susţine, în urma analizei datelor din 68 de ţări şi din 2947 de districte din SUA disponibile la începutul lunii septembrie 2021, că nu există nicio corelaţie semnificativă între rata de vaccinare şi creşterea cazurilor de COVID.

În privinţa ţărilor în cauză, autorii nu au făcut decât să preia date disponibile public pe https://ourworldindata.org/coronavirus-data-explorer la data de 3 septembrie 2021 pentru o listă de ţări şi să pună într-un tabel şi într-un grafic procentul de vaccinare completă versus numărul de cazuri din ultima săptămână înainte de data cu pricina. Diagrama din Fig.1  conţine o serie de buline colorate care redau numărul infecţiilor din ultimele 7 zile raportat la procentajul de vaccinare completă. În lista ţărilor care au fost selectate, mari sau mici, pot fi observate toate combinaţiile posibile: ţări cu rată scăzută de vaccinare dar cu un număr mic de cazuri, altele în schimb au un număr mare de cazuri, iar la ţările cu o rată ridicată de vaccinare poate fi observat acelaşi fenomen, adică iarăşi toate situaţiile posibile. Concluzia autorilor pe marginea acestei prime diagrame este aceea că între rata de vaccinare şi numărul infecţiilor nu există în principiu nicio corelaţie. Am arătat însă că ţările tipice pentru o rată ridicată de vaccinare suprapusă pe un număr mare de infectări sunt Marea Britanie şi Israel, unde numărul de teste este mult mai mare decât în cazul altor ţări. În plus, din lista considerată lipsesc ţări precum cu rată ridicată de vaccinare şi populaţie numeroasă, care ar contribui cu o informaţie statistic semnificativă: Germania, Franţa, Spania, Polonia, Olanda, cu număr de cazuri semnificativ mai mic decât în ţări gen România, Serbia sau Bulgaria, cu o rată mică de vaccinare, în care numărul de cazuri a explodat ulterior datei de 3 septembrie, la care sunt raportate informaţiile din studiu. În schimb, au fost incluse ţări mai puţin relevante precum Bahrain, Djibouti, Malawi, Sao Tome and Principe sau Surinam, cu populaţie infimă, cu alt nivel de testare, cu altă mentalitate, cu alt sistem de raportare al rezultatelor, cu alte condiţii climatice decât în Europa, încât includerea lor în diagramă pe picior de egalitate cu alte ţări, pe lângă neincluderea altora cu adevărat importante, nu face decât să deformeze tabloul real.

În alt interval de timp, mai spre sfârşitul lui octombrie, ca acum, şi cu o altă listă de ţări, s-ar fi putut obţine probabil şi alte rezultate. Firesc ar fi să comparăm ţări cu un grad asemănător de cultură şi mentalitate, învecinate geografic, încât o diagramă comparativă cu evoluţia cazurilor între 1 septembrie – 29 octombrie (aşadar în săptămânile imediat următoare datei de referinţă a studiului în cauză) între ţări cu o rată scăzută de vaccinare ca România, Serbia, Bulgaria şi ţări cu rată ridicată de vaccinare, gen Marea Britanie, Israel, Germania, Franţa, Spania, Italia, Polonia arată o diferenţă clară de evoluţie. În cazul acestei liste de ţări pot fi comparate de asemenea numărul de teste, ratele de vaccinare, de spitalizare (datele României au dispărut, poate vor reapărea, dar cele ale Bulgariei şi Serbiei comparate cu celelalte ţări sunt elocvente) de internări la ATI sau decese. La toate capitolele problematice, ţările cu o rată mai ridicată de vaccinare stau mai bine, însă studiul la care ne referim nu abordează posibilele corelaţii între rata de vaccinare şi aceşti indicatori, în afară de numărul de cazuri, care poate depinde şi de numărul de teste efectuate.

Partea a doua a studiului analizează datele dintr-o listă amplă de districte din Statele Unite. Aici bineînţeles că e vorba de acelaşi stat, încât comparaţiile au un grad mai ridicat de relevanţă. Datele folosite pot fi vizualizate aici, în versiunea cea mai recentă. Numai că studiul îşi bazează concluziile pe cifrele din 2 septembrie 2021, care diferă destul de mult de cele din 25 octombrie 2021 (într-un meniu se pot selecta statisticile pentru diverse date).

  30-35% 35-40% 40-45% 45-50% 50-55% 55-60% 60-65% 65-70% 70%+
02.09 575 501 421 368 294 241 188 224 165
25.10 175 203 193 195 166 156 116 120 84

 

Procentele reprezintă rata de vaccinare din diferitele districte, iar în dreptul datei tabelul conţine numărul de cazuri la 100.000 de locuitori în ultimele 7 zile, care manifestă o tendinţă evident descrescătoare, pe măsură ce rata de vaccinare creşte. În Fig. 3 sunt redate procentele din numărul total al districtelor care au înregistrat în ultimele 7 zile (raportat la data de referinţă a studiului) o creştere a numărului de cazuri. Indiferent de rata de vaccinare, acestea sunt între 55-70% (cu puţine excepţii). Totuşi, relevanţa acestei diagrame este una destul de scăzută, căci măsoară cu aceeaşi unitate o creştere mică şi una semnificativă, nefăcând nicio distincţie între ele. E drept, se poate concluziona şi că numărul de cazuri nu a crescut (deci a scăzut) în 30-45% din districte, inclusiv în cele cu rată mică de vaccinare, dar e vorba de un singur instantaneu, deşi se ştie bine că epidemia evoluează în valuri, chiar dacă nimeni nu ar fi vaccinat. Fenomenul nu a fost urmărit pe o perioadă mai lungă de timp, încât în toiul verii poate că şi România s-ar fi încadrat la „scădere”, deşi aceasta a fost urmată apoi de o creştere masivă.

În afara faptului că studiul sesizează că într-un interval scurt de timp pot exista ţări sau regiuni corespunzând tuturor combinaţiilor posibile între rata de vaccinare şi numărul de cazuri COVID (de la scăzut la ridicat în privinţa ambilor parametri), el rămâne neconcludent din multe puncte de vedere.

Concluzie

Orice decizie, în orice sens, implică anumite riscuri şi o dilemă de ordin moral. Atât în ceea ce priveşte propria persoană, cât şi privind încercarea de a-i convinge pe alţii să se ralieze la opinia noastră.

Poţi să-l îndemni pe cineva să se vaccineze, chiar împotriva voinţei sau opiniei lui (iar cel care încearcă asta cel mai mult nu e altcineva decât statul!), dar dacă iese prost şi se întâmplă ceva în urma vaccinului, atunci cine răspunde? O responsabilitate morală există oricum, iar în privinţa statului, dacă impune în anumite situaţii vaccinul ca obligativitate, ar trebui să existe şi o responsabilitate juridică.

Dar tot o responsabilitate morală o au şi cei care-şi îndeamnă semenii să nu se vaccineze, în special pe cei dezorientaţi. Dacă o asemenea persoană face o formă gravă de COVID, care o costă în cele din urmă viaţa? Cine răspunde moralmente pentru o asemenea hotărâre fatală?

Încât oricare ar fi ea, decizia trebuie să fie una individuală, care conştientizează care sunt posibilele riscuri pe de-o parte, şi posibilele beneficii ale vaccinului pe de alta.  Consimţământul sau dezacordul trebuie să fie unul informat. Evident, există şi alte motivaţii, care ţin poate de spiritul de sacrificiu al fiecăruia. Un gest care vine din interior şi nu are cum să fie impus din afară. Unii îşi manifestă curajul preferând să rămână nevaccinaţi, în aşteptarea întâlnirii (aproape inevitabile) cu virusul. Alţii decid să evite pe cât se poate această întâlnire şi îşi asumă posibilele riscuri ale vaccinării, de care fug cei din cealaltă categorie. Fiecare cu curajul şi cu fobia proprie.

Dacă îi lăsăm la o parte pe cei cu opinii solidificate în mod axiomatic, pe care nimeni şi nimic nu le poate schimba (în fond e dreptul fiecăruia) e cert că informaţiile corecte îl pot ajuta pe cei cu o poziţie încă neconturată pe deplin să ia pentru sine decizia cea mai potrivită

MAI MULTE DE LA ACELAȘI AUTOR

Dragi prieteni,

dacă doriți o presă independentă, trebuie s-o susțineți. În România, mediul economic este conectat la sistemul global și nu există, precum în Statele Unite sau alte țări, companii care să-și asume susținerea cauzei naționale.

Recenta criză a arătat câtă nevoie există pentru o presă independentă, care să nu depindă de subvențiile guvernamentale și de banii multinaționalelor.

Trebuie să știți: nimeni nu-mi „editează” ideile și materialele publicate. Sunt un om liber. Dacă îți place și dorești să citești și în continuare materiale pe R3media, contribuie și tu printr-o donație, oricât de mică. Împreună, putem reuși multe.

Mulțumesc.

Mihai Șomănescu
Publisher R3media

1 COMENTARIU

  1. Buna incercare de a face putina lumina in jungla de informatii contradictorii care vin din toate partile. Nu arata decat ca omul este mult mai complex decat se credea, ca medicina este complicata si ca atunci cand este combinata cu politica devine un bors, iar statistica medicala se aseamana cu bikini: “Medical statistics are a little bit like a bikini: what they reveal is suggestive, but what they conceal is vital.” — Irving R. Levine

    Pentru a complica si mai mult treaba, “vaccinatii” devin de fapt “nevaccinati” dupa 6-7 luni (Effectiveness of Covid-19 Vaccination Against Risk of Symptomatic Infection, Hospitalization, and Death Up to 9 Months: A Swedish Total-Population Cohort Study https://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=3949410), iar luarea lor in calcul ca “vaccinati” si comparatia cu “nevaccinatii” adevarati in diferite studii da rezultate diferite in functie de momentul cand s-au vaccinat in relatie cu momentul cand a fost realizata statistica.

    Ma raliez concluziei dumneavoastra de final ca recomandarea vaccinului trebuie sa fie individuala (ca de fapt oricare alta interventie in domeniul sanatatii), cu o evaluarea a raportului risc/beneficiu la nivelul fiecarui om. Din ce se mai stie pana in prezent, acest raport ar inclina spre beneficiu la cei in varsta si/sau cu alte boli cronice concomitente: https://r3media.ro/suedia-scrisoare-deschisa-semnata-de-zeci-de-medici-vaccinati-doar-persoanele-cu-factori-de-risc-sau-cei-care-au-varsta-peste-65-de-ani/

    Si in plus fata de opiniile medicale, exista si perspective de constiinta, morale, administrative, juridice etc, toate aparute ca si contrareactii la atitudinea coercitiva si dictatoriala a statelor si diverselor organizatii suprastatale…

Cele mai populaR3 articole

Articole R3laționate

IMPORTANT

Fiți LEI pentru R3: Am strâns 12.851 de lei din 45.000,...

Dragi prieteni, aici o să vă țin la curent cu campania de donații pe care am început-o pe 1 iulie 2021 și care se termină...