Rândurile care urmează sunt o încercare de a explica pe înţelesul tuturor celor interesaţi şi capabili să gândească pe cont propriu câteva aspecte esenţiale în legătură cu pandemia de COVID-19. În această privinţă se poate constata că părerile s-au solidificat, dând naştere la două tabere aflate pe poziţii opuse, fiecare cu o aripă extremă, cantonată într-un dogmatism inflexibil. Astfel a luat naştere un veritabil cerc vicios. Foarte posibil ca autorităţile, pentru a contrabalansa opiniile „negaţioniştilor”, să exagereze cu propaganda şi cu aplicarea unor măsuri care, în opinia lor, ar servi numai interesului general. Pe de altă parte, toate acestea sunt sesizate ca atare de cei care nu înghit totul pe nemestecate şi îşi dau seama de falsitatea unui mesaj care de multe ori nu reuşeşte altceva decât să alimenteze neîncrederea în el. Cine comunică şi acţionează într-un mod inconsevent şi netransparent, să nu se aștepte mai apoi să-i fie acordată credibilitate necondiţionată.
Aduc doar câteva exemple binecunoscute. Să ne aducem aminte de faptul că acum câteva luni era obligatorie internarea în spital a tuturor pozitivilor, inclusiv a celor asimptomatici, sau de isteria dusă până la paroxism a televiziunilor atunci când s-a depăşit pragul de 1000 de noi infectări zilnice. Pentru a nu mai pomeni de atitudinea drastică de a nu permite desfăşurarea slujbelor religioase şi a pelerinajelor, nici măcar în condiţiile respectării unor reguli de igienă şi distanţare, atitudine care denotă vădită rea credinţă şi părtinire, de vreme ce în aceeaşi perioadă mall-urile şi jocurile de noroc au rămas deschise.
Citești și ajuți! Cumpără cartea: Cultura noastră: ce a mai rămas din ea, de Theodore Dalrymple și vei contribui la susținerea siteului R3Media.
Între timp s-a renunţat la acele măsuri aberante cu internarea, iar maximul absolut de noi infectări zilnice a fost la un moment dat de peste 10000, fără să vină apocalipsa. Mai apoi, la nivelul de 7500, s-au putut ţine fără probleme alegeri parlamentare, pentru ca la peste 4000 de infectări zilnice, cum avem actualmente, pârtiile de schi să fie înţesate de lume. Cădem aşadar dintr-o extremă în alta. Isteria din lunile trecute a fost înlocuită acum cu entuziasmul debordant în privinţa vaccinurilor apărute pe piaţa europeană în chip mesianic, chiar în ziua de Crăciun, şi de la care se aşteaptă acum izbăvirea totală.
Aşa se poate schimba în timp percepţia generală… Totuşi, ar fi bine să înţelegem ce se întâmplă cu adevărat, mai precis în ce rezidă pericolul real, nu pretins, pe care acest virus îl aduce cu sine. Unele lucruri le ştim deja, dar în privinţa altora încă tatonăm în ceaţă. Aceasta se datorează în mare parte şi politicii netransparente de comunicare a datelor din partea autorităţilor din întreaga lume. Mă refer aici în special la statisticile cu noile cazuri detectate zi de zi. Se ştie că ele se bazează pe rezultatul pozitiv la testul RT-PCR dar, probabil din motive „strategice”, nu ni se spune câţi din aceşti pozitivi sunt simptomatici şi câţi sunt asimptomatici. După cum nu ni se comunică nici numărul de cicluri de amplificare folosite pentru obţinerea rezultatului pozitiv. Un fapt care ar fi esenţial, deoarece la un număr de peste 30 de astfel de cicluri, încărcătura virală este atât de mică, încât persoana respectivă poate fi considerată mai degrabă purtătoare a unor particule virale, dar nu mai poate fi contagioasă.
Dacă statisticile prezentate public ar conţine toate aceste detalii, ele ar ajuta mult la înţelegerea mecanismului de răspândire a COVID-19 în rândurile populaţiei. Deşi nu mă consider competent în medicină, virusologie sau biochimie, mă pricep totuşi la cifre şi statistici. Dacă ele ar fi mai detaliate, în sensul descris mai sus, atunci am şti mai multe. Am reuşi poate să ne dăm seama care măsuri restrictive au sens şi care nu. Sau dacă e cazul să ne aşteptăm ca vaccinarea în masă ar putea să pună capăt pandemiei, reducând-o la o viroză endemică, de dimensiuni scăzute, făcând eventual vaccinarea ulterioară inutilă, după cum se susţine în acest studiu. Da, e o posibilitate. Dar de unde să vină certitudinea, dacă datele pe care le avem sunt incomplete sau imprecise? Căci la fel de bine s-ar putea imagina şi un scenariu în care pandemia se va perpetua reizbucnind periodic la un nivel ridicat, ca urmare a pierderii în timp a imunităţii sau a mutaţiilor viitoare ale virusului.
Hrănește bine(le)!Cumpără suplimentul alimentar Propolis mielat (tinctură de propolis cu miere) și vei contribui la susținerea siteului R3Media
În cele ce urmează, voi încerca să prezint concluziile la care am ajuns în privinţa COVID-19 pe baza datelor de până acum. Nu afirm că ele sunt bătute în cuie. Noi informaţii ar putea duce, evident, la unele revizuiri. Din cele scrise până acum ar putea reieşi că mă încadrez mai degrabă în tabăra „corona-scepticilor”. E posibil să fie aşa, dar nu o fac dintr-o convingere dogmatică. Aceasta pentru că SARS-CoV2 e într-un anumit fel mult mai periculos decât sunt capabili să înţeleagă unii, iar multe din măsurile luate de autorităţi le consider totuşi necesare. Voi explica şi pe ce mă bazez când susţin asta.
În privinţa vaccinului, dincolo de o prudenţă firească în faţa unei tehnologii cu totul noi, nu pot să mă pretind un deţinător al adevărului în privinţa nocivităţii absolute a acestuia. Da, există riscul unor efecte adverse, la fel ca în cazul oricărui alt vaccin sau medicament. Dar comparate cu boala în sine pe care încearcă să o prevină, ele apar – cel puţin până acum – cu o frecvenţă substanţial mai redusă. Avem totuşi mult mai multe cazuri grave sau morţi de COVID decât ca urmare a administrării vaccinului. Deocamdată e încă prea devreme să ne pronunţăm categoric într-o direcţie sau alta. Peste câteva luni vom şti cu siguranţă mai multe. Cei care se grăbesc, pot să se vaccineze cu prima ocazie. Iar cei care vor să se mai documenteze, le pot ceda rândul celor care abia aşteaptă să se lase înţepaţi, putând să ia mai târziu o hotărâre în deplină cunoştinţă de cauză. Ambele atitudini sunt perfect de înţeles şi niciuna nu ar trebui condamnată.
Chiar dacă plecăm de la premisa că vaccinul nu e atât de nociv pe cât se tem unii, tot mai rămâne deschisă întrebarea dacă el va fi cu adevărat acel leac miraculos împotriva pandemiei pe care îl aşteaptă o lume întreagă. În această privinţă e bine să fim realişti şi să ne informăm constant, pentru că optimismul pe care îl propagă conducătorii politici nu e deocamdată altceva decât o gargară propagandistică.
Conform datelor disponibile în acest moment, o persoană vaccinată (cu două doze) este cu o mare probabilitate protejată faţă de forme grave ale bolii, dar nu este exclus ca ea să poată transmite infecţia mai departe. Acest fapt ar putea avea efecte importante la nivel epidemiologic, mai ales coroborat cu faptul că imunitatea dobândită în urma vaccinării va scădea în timp. Cât de rapid? Încă nu ştim. Nu ştim nici dacă vaccinurile făcute acum vor fi capabile să protejeze şi împotriva unor eventuale mutaţii viitoare. Ceea ce ştim e faptul că, datorită acestui fenomen, nici măcar banala gripă nu s-a putut eradica prin vaccinare. De aceea nu se poate încă da un verdict definitiv în privinţa efectului final al vaccinurilor anti-covid.
Nu voi aborda aici subiecte de natură juridică, în ce măsură restricţiile sunt de natură să afecteze o serie de drepturi ale omului şi nici de genul „Marii Resetări” sau a „certificatului de vaccinare” interpretat în chip apocaliptic, sub formă de cip pe mâna dreaptă sau pe frunte. Nu că aceste probleme nu ar fi importante în sine, dar subiectul tratat în aceste rânduri se limitează strict la COVID-19. Dacă înţelegem cu adevărat ce se întâmplă, vom fi capabili să distingem dacă pretextele invocate pentru o serie de proiecte tenebroase au o bază reală sau nu. Poate că virusul se va dovedi a fi de aşa natură încât ideea unui certificat de vaccinare să devină lipsită de orice sens, chiar dacă e evident că mulţi politicieni şi reprezentanţi ai establishmentului globalist o promovează cu ardoare.
SARS-Cov2 în comparaţie cu virusul gripei obişnuite. De ce nu le putem pune pe acelaşi plan.
Argumentele care urmează sunt inutile pentru cei înţepeniţi în mod dogmatic în extrema uneia din cele două poziţii antagonice descrise la început. Ele încearcă să se adreseze mai ales celor capabili să gândească şi care îşi bazează atitudinea pe dovezi şi fapte, nu pe propagandă înghiţită pe nemestecate, indiferent din ce parte ar veni aceasta. Mă gândesc în special la cei din tabăra „corona-scepticilor” care sunt deschişi la argumente, căci partea cealaltă e caracterizată mai degrabă prin exagerări în sensul opus şi nu are nevoie să fie convinsă de asemenea lucruri.
Care e aşadar realitatea?
Dacă în primăvara lui 2020, la începuturile pandemiei, se vehicula o rată a mortalităţii imensă, de 3,4% din totalul celor infectaţi, studiile care s-au făcut între timp şi asumate chiar de OMS au arătat că procentul mortalităţii nu este decât de 0,27%, comparabil cu cel al unei gripe mai severe.
Desigur că asta e o veste bună, dar diavolul stă aici ascuns într-un alt mic detaliu. Aflând cifrele reale, mulţi au început să se întrebe la ce servesc atunci toate restricţiile, de vreme ce până acum nu s-au mai aplicat măsuri similare în cazul gripei care bântuie în fiecare anotimp rece? Ei bine, există un factor la care cele două maladii nu se compară. E vorba de factorul bazal de reproducere R0, adică parametrul care măsoară capacitatea de răspândire a fiecărui virus în condiţiile absenţei oricăror restricţii. Dacă în cazul gripei obişnuite acesta este între 0,9-2,1, în cazul SARS-CoV2 el are valori mult mai mari, între 3,28-5,7. Acest factor reprezintă numărul mediu de persoane infectate de către o singură persoană. Detalii pot fi citite aici.
Ce consecinţe are acest fapt? La prima vedere, factorul de reproducere e de aproximativ două-trei ori mai mare. Dar asta nu înseamnă că vom avea doar de două-trei ori mai mulţi infectaţi! Ţinând cont de faptul că, în faza iniţială, răspândirea într-o populaţie lipsită de imunitate are un caracter exponenţial, diferenţele sunt de fapt colosale.
Să presupunem că într-un ciclu (perioada în care o persoană e contagioasă şi care durează, să zicem, 5 zile), o persoană bolnavă de gripă infectează în medie alte 1,5 persoane, în vreme ce o persoană bolnavă de COVID-19 alte 3 persoane. După 10 astfel de cicluri, numărul total de infecţii generate de persoana cu gripă va fi de 1,5^10=57,66 , în vreme ce persoana bolnavă de COVID-19 va produce 3^10=59049 de noi cazuri, adică de peste 1000 de ori mai multe decât în cazul gripei! Iar dacă aplicăm procentul mortalităţii de 0,2%, de gripă vor muri 0,11 persoane, iar datorită coronaviruslui 118! Fireşte că exemplul acesta poate părea exagerat dar, în lipsa oricăror măsuri de reducere a factorului R0, adică în cazul unei atitudini de laissez-faire din partea autorităţilor, s-ar ajunge rapid la un număr imens de morţi, chiar dacă procentual nu ar fi mai mulţi decât în cazul gripei.
În orice caz, faptul că nu observăm totuşi asemenea cifre catastrofale legate de COVID-19 se datorează tocmai restricţiilor adoptate peste tot în lume. Nu vreau să afirm aici că toate au sens. Cu siguranţă există şi unele exagerări inutile, care nu duc la o reducere semnificativă a ratei de transmisie a virusului. Faptul e stabilit şi de un studiu al unor oameni de ştiinţă, la care mă voi referi ceva mai încolo. Cert este că în urma măsurilor luate, acest număr de reproducere a fost redus substanţial, deşi încă a rămas la un nivel peste 1. Dacă s-ar fi reuşit scăderea lui la o valoare subunitară, în scurt timp pandemia ar fi dispărut, căci s-ar fi produs un fenomen de descreştere exponenţială.
Interesant este totuşi de remarcat faptul că, în urma acestor măsuri, gripa obişnuită a fost cea care practic a dispărut. La mijloc nu e niciun secret. Restricţiile aplicate au fost de natură să reducă numărul de reproducere în cazul gripei de la o valoare iniţială în jur de 1,5-2 la una mai mică decât 1. Dar, în cazul COVID-19, unde R0 era semnificativ mai mare, nu s-a reuşit acelaşi lucru. Iar o valoare supraunitară implică perpetuarea pandemiei, chiar dacă nu cu aceeaşi intensitate ca în absenţa oricăror măsuri.
Trebuie spus că nici măcar „modelul suedez” nu e unul fără niciun fel de restricţii. Există şi aici o serie de interdicţii, în special în privinţa numărului maxim permis la o adunare de oameni, precum şi o mulţime de recomandări în privinţa distanţării şi a protejării, pe care populaţia disciplinată le respectă. Filosofia acestei abordări e însă aceea de a impune doar restricţiile care sunt strict necesare pentru ca explozia de noi cazuri să nu scape de sub control, lăsând viaţa socială şi economică să decurgă pe cât posibil în parametri normali. Scopul restricţiilor suedeze nu e aşadar acela de a reduce drastic numărul de infectări, ci mai degrabă menţinerea acestuia în limite considerate acceptabile.
Chiar dacă pe alocuri s-au ivit şi deficienţe (la un moment dat s-au înregistrat numeroşi morţi în azilele de bătrâni sau o criză în privinţa secţiilor de urgenţă, nu atât în privinţa locurilor disponibile, care nu au fost depăşite, cât mai degrabă în privinţa personalului insuficient şi suprasolicitat), pe ansamblu nu se poate spune că această strategie a fost cea mai rea dintre toate alternativele. De reţinut încă odată: scopul ei nu este şi nu a fost niciodată eradicarea epidemiei prin măsuri restrictive, ci adaptarea la noile condiţii şi perpetuarea unei vieţi cât mai aproape de normalitate, luând în calcul infectarea multor persoane din grupele care nu sunt considerate de risc şi încercând protejarea celor expuşi. Nu a funcţionat la perfecţie, dar rămâne în continuare o opţiune viabilă, departe de a fi un eşec major.
Mai mult, un studiu recent al unui grup de oameni de ştiinţă de la Universitatea Stanford ajunge la concluzia că restricţiile exagerate de tipul unui lockdown sever nu sunt recomandabile: „chiar dacă în cazul intervenţiilor non-farmaceutice (INF) nu pot fi excluse unele beneficii minore, în cazul INF mai restrictive nu putem găsi beneficii importante în privinţa creşterii numerelor de caz. Reduceri similare în privinţa acestei creşteri pot fi obţinute şi prin intervenţii mai puţin restrictive.”
Revenind la rata ridicată de răspândire a SARS-CoV2. Ea se datorează în special posibilităţii de transmitere a virusului de către presimptomatici sau asimptomatici. Adică de către persoane care nu tuşesc, nu strănută şi nu îşi dau seama că ar putea fi infectate, renunţând astfel la măsuri menite să-i protejeze pe cei din jur. Cine are gripa obişnuită, cu simptome, sau chiar COVID-19 în această fază, se izolează şi încearcă să-i ferească pe alţii de un contact fatal. Prin urmare, nu această grupă de persoane e principala responsabilă de transmiterea agentului infecţios, ci tocmai aceia care nu realizează că îl poartă.
Pentru cei care vor avea răbdare să citească până la capăt, la final voi explica în detaliu un posibil mecanism de perpetuare a pandemiei, bazat în principal pe transmiterea prin intermediul celor asimptomatici, chiar dacă rata de transmitere de către cei simptomatici e considerată subunitară. Pentru ceilalţi, iată aici pe scurt care e ideea.
Dacă virusul s-ar transmite doar de către persoanele cu simptome, atunci, în urma restricţiilor adoptate până acum, COVID-19 ar fi trebuit să dispară, asemenea gripei obişnuite, după cum am explicat mai sus. Desigur, e de presupus că încărcătura virală a unui asimptomatic e relativ mică, încât practic toţi cei infectaţi de către această persoană vor fi la rândul lor asimptomatici. Foarte posibil. Dar accentul stă pe „practic”, nu pe „toţi”. Dacă ar fi chiar toţi, atunci transmiterea virusului de la asimptomatic la asimptomatic nu ar mai ridica nicio problemă. Numai că, luând în considerare ipoteza că doar 1% din cei care au luat virusul de la un asimptomatic devin totuşi simptomatici, situaţia se schimbă radical şi simulările indică o evoluţie a pandemiei destul de asemănătoare cu cea pe care o observăm în realitate.
Fireşte, aceste simulări se bazează pe asumarea unor cifre plauzibile, căci cele reale sunt necunoscute. Iată de ce am insistat la început pe importanţa defalcării statisticilor cazurilor pozitive în simptomatici şi asimptomatici sau chiar asimptomatici cu o încărcătură virală atât de mică, încât nu pot transmite mai departe un virus activ. Dacă am cunoaşte aceste date (pe care nu înţeleg de ce autorităţile nu au fost capabile sau nu au dorit să le prezinte) am desluşi mult mai bine mecanismul de transmitere al acestui virus.
În orice caz, concluzia care se desprinde de aici e că această capacitate de transmitere şi prin asimptomatici e cea mai perversă şi perfidă însuşire pe care o are acest nou virus, care ne face să ne punem întrebarea logică dacă el nu a fost totuşi „optimizat” în acest sens într-un laborator?
Virus natural sau creat în laborator?
Fireşte, în această privinţă cele două tabere se ciocnesc iarăşi cu teze radical opuse. Nu ştim care este adevărul, dar există indicii în ambele direcţii. Cei care susţin originea naturală a SARS-Cov2 îi acuză pe ceilalţi de „teorii conspiraţioniste”. Unul din argumentele lor este acela că, dacă acest virus ar fi fost conceput să fie o armă biologică, atunci mortalitatea de pe urma lui ar fi trebuit să fie mult mai ridicată decât numai 0,27%.
Important e totuşi un alt aspect. De ce ideea de armă biologică trebuie să fie legată neapărat de o letalitate cât mai mare, şi nu de exemplu de capacitatea de răspândire a virusului şi de pagubele pe termen lung, inclusiv în privinţa vieţilor omeneşti, produse la nivel mondial? Totul depinde de scopurile celor care folosesc arma. Iar dacă acestea nu sunt exterminarea imediată a jumătate din omenire, ci crearea unei situaţii de criză, cu suficient de mulţi morţi sau de cazuri grave la nivel mondial prin folosirea unui virus „cu dinţi”, iar nu unul relativ inofensiv cum a fost acum mai bine de un deceniu în cazul gripei porcine, atunci se poate spune că acest virus este unul „optimizat” (de natură sau de laborator) tocmai în vederea acestui scop!
Prin urmare, ipoteza că virusul este o creaţie de laborator (mai precis o modificare în laborator a unui virus cu origini naturale) e cât se poate de legitimă, iar luarea ei în considerare implică şi o conştientizare suplimentară a gradului său de periculozitate. Căci altfel reacţionează omul în faţa unui virus pe care îl priveşte drept unul natural, cu o mortalitate similară cu a gripei (adică prin posibila bagatelizare) şi altfel în faţa unui virus al cărui grad de contagiozitate ar putea fi „optimizat” în vreun laborator.
Dealtfel oamenii de ştiinţă nu resping ipoteza creării virusului în laborator, două exemple putând fi citite aici şi aici. Mai mult, China a împiedicat în mod consecvent inspectarea la faţa locului de către reprezentanţi ai OMS care intenţionau să se documenteze asupra originii SARS-CoV2, ştergând şi o mulţime de documente cu posibile informaţii importante în acest sens. Un alt articol pe această temă, incluzând şi o prezentare a unor puncte de vedere pro şi contra acestei ipoteze, poate fi citit aici (indiferent dacă Pompeo va veni sau nu cu dovezile anunţate, articolul conţine şi păreri pertinente ale unor experţi care converg în aceeaşi direcţie).
În acest moment nu ştim care este adevărul, dar cei care sunt capabili de o gândire autonomă nu au deocamdată niciun motiv să excludă ipoteza originii sau manipulării artificiale a acestui virus. Problema rămâne deschisă, iar adevărul trebuie căutat fără prejudecăţi de natură ideologică.
Testul RT-PCR
Tehnologia bazată pe „real time polymerase chain reactions” e capabilă să detecteze părţi ale virusului SARS-Cov2 până la nivel de moleculă. Această posibilitate e dată de folosirea unui număr mare de cicluri de amplificare. O descriere detaliată în limba română poate fi accesată aici.
Totuşi, acest test nu e mai presus de orice controversă. Chiar unul din personajele principale din articolul citat mai devreme, Olfert Landt, directorul firmei de produse biotehologice TIB-Molbiol, cel care alături de virusologul german Christian Drosten a dezvoltat şi apoi a comercializat prin firma sa primul test PCR pentru SARS-CoV2, susţine într-un interviu că mai mult de jumătate din cei depistaţi pozitivi nu sunt contagioşi, referindu-se la cei ale căror rezultate pozitive se datorează unui mare număr de cicluri de amplificare folosite. Ideea pe care o exprimă este aceea că autorităţile trebuie „să-şi asume curajul” de a prezenta aceste date. Fireşte, el susţine măsurile restrictive luate de autorităţi şi apără principiul testului pe care l-a conceput.
Aceasta pentru că testul cu pricina a ajuns să fie controversat şi în comunitatea oamenilor de ştiinţă. Un grup de cercetători a cerut retragerea publicaţiei din ianuarie 2020 în revista Eurosurveillance a unui colectiv de autori, printre care şi Drosten şi Landt, în care se explicau bazele ştiinţifice ale noului test RT-PCR pentru SARS-CoV2. Pe scurt, testului cu pricina îi sunt reproşate o serie de deficienţe, care ar conduce la un număr important rezultate fals pozitive. Cei care doresc să afle mai multe amănunte, le pot citi la referinţa amintită.
De reţinut însă ar fi următoarele. Însuşi unul din creatorii testului susţine că jumătate din cei găsiţi pozitivi sunt asimptomatici necontagioşi, iar criticii testului merg mai departe şi susţin că printre aceştia ar fi vorba şi de multe cazuri fals pozitive. Ceea ce pare totuşi mai presus de orice îndoială e că un rezultat pozitiv în cazul cuiva cu simptome, sau în care numărul de cicluri de amplificare folosit nu a depăşit cifra de 30, implică aproape la nivel de certitudine faptul că rezultatele testului sunt corecte.
De ce am avea nevoie şi în acest caz de informaţii corecte şi detaliate, şi nu doar de contorizarea de-a valma a cazurilor pozitive, fără nicio diferenţiere între ele, am explicat deja mai sus.
Ajută la ceva purtarea măştilor cotidiene?
Disputele cele mai înverşunate între cele două tabere au loc în jurul acestui punct nevralgic. Unii susţin că masca nu ajută la nimic, ea nefiind altceva decât un simbol al obedienţei faţă de măsurile arbitrare ale autorităţilor. Alţii în schimb, îi fac pe aceştia „iresponsabili” sau chiar „criminali”. Unde e adevărul? Din câte mi-am putut da seama, el nu se află în aceste extreme, dar nu e nici chiar la mijloc.
Concret: în mic, la nivel individual, purtatul măştii nu ajută mai deloc (pe cine îl încălzeşte pe plan personal să ştie că probabilitatea de transmitere a infecţiei s-a redus astfel cu, să zicem, numai 2%?), dar generalizată la scară mare, această practică ar putea avea un efect important de reducere a dinamicii pandemiei. Voi explica în cele ce urmează.
În primul rând cred că nimeni nu contestă faptul că ideea purtării măştii textile are în vedere protejarea celor din jur, iar nu a celui care o poartă. E adevărat că ţesătura măştii e atât de rară, încât aerosolii şi cu atât mai mult virusul, trec fără probleme prin ea – a se vedea imaginea de aici, realizată la spectacolul de revelion al televiziunii germane, în care acest lucru este ilustrat de minune în cazul acelor dansatori pe fondul luminii din direcţie opusă filmării.
Nu reprezintă asta o dovadă supremă a inutilităţii măştilor de acest gen? Aproape că da, dar să o luăm mai uşurel. În primul rând masca îi protejează pe cei din jur împotriva picăturilor mari de salivă care sunt răspândite de purtătorul ei prin vorbire, tuse, strănut şi chiar respiraţie mai agitată. Am arătat mai sus că un procentaj mic, de doar 1%, al apariţiei de simptome în cazul contaminării prin asimptomatici poate avea efecte majore asupra întregii dinamici a pandemiei. Nu ar putea fi atunci şi aici un efect similar, dar de natură inversă? Adică o reducere minimă, să spunem de numai 2% (care greu poate fi evidenţiată prin studii, pentru că e vorba de o proporţie realmente nesemnificativă) a numărului de infectări ca urmare a purtării măştii, poate avea un efect major, dar de data aceasta în reducerea cazurilor de infectări pe termen lung?
Nu e vorba de a crede ce spun unii sau alţii, ci mă bazez pe simulări pe care le-am realizat eu însumi, ca să mă conving cum stau într-adevăr lucrurile. Nu pot prezenta aici amănunte tehnice, ci doar să redau propriile observaţii. Într-o primă fază, când numărul total de cazuri e relativ mic, o reducere cu 2% a numărului de reproducere R(t) (care nu mai e la valoarea maximă R0, ci variază în timp la un nivel între 1-1,5), nu indică niciun impact semnificativ asupra amplitudinii primului val al pandemiei. În schimb, în cazul valului doi, câteva luni mai târziu, când numărul total al cazurilor e mult mai mare, atunci un număr de reproducere redus cu 2% conduce la o reducere între 30%-50% a amplitudinii valului doi! Deşi mecanismul real e mai complex, un exemplu simplu privind creşterea exponenţială poate fi totuşi cât de cât ilustrativ. Comparând 1,5^20=3325 cu 1,47^20=2219, observăm că o reducere a bazei cu numai 2% poate duce la o reducere ulterioară a numerelor creşterii exponenţiale cu aproximativ 33% şi chiar mai mult, dacă luăm un exponent mai mare.
Nu ştiu dacă purtarea în masă a măştilor poate realiza o asemenea reducere a ratei de răspândire a virusului. Poate că aceasta e în realitate de zece ori mai mică, caz în care chiar ar fi complet inutile. Dar o reducere de 2% poate fi considerată, totuşi, drept plauzibilă, cu atât mai mult cu cât un asemenea număr poate fi cuantificat cu greu de către orice studiu. Să ne gândim iarăşi la imaginea cu acei dansatori, care purtau masca doar în mod simbolic, ei fiind testaţi negativ înainte de spectacol asemenea sportivilor înainte de competiţii. La o distanţă prea mică – cu sau fără mască e acelaşi lucru. Aerosolii se transmit oricum, masca nu ajută practic la nimic. La distanţe suficient de mari, masca e inutilă. Suedia nu impune purtarea obligatorie a măştii, dar recomandă în schimb distanţarea socială cât mai mare, fapt care e în bună măsură respectat. Însă e logic şi posibil ca masca să facă diferenţa la anumite distanţe intermediare şi să scoată acele puţine procente de protecţie suplimentară, care ar putea avea un efect deloc neglijabil în privinţa evoluţiei globale a pandemiei.
Care sunt concluziile? Purtarea sau nepurtarea măştii de către un individ izolat e practic irelevantă. Doamna senator Şoşoacă spune că are adeverinţă medicală. Foarte bine atunci. Un caz în plus sau în minus nu face mare diferenţă. Cine e infectat cu SARS-CoV2 fără să ştie, poate transmite virusul aproape la fel de bine şi prin mască, dacă nu păstrează distanţa, de pildă dacă se află într-un mijloc de transport public. Prin urmare, „criminali” ar trebui numiţi de fapt toţi aceşti asimptomatici, dar cred că nimeni nu-şi permite o atare catalogare. Dar, dacă s-ar practica purtarea consecventă a măştii de către majoritarea covârşitoare a oamenilor acolo unde ea se impune (în aer liber, unde e posibilă şi distanţarea, o consider totuşi complet inutilă), atunci e plauzibil ca rata infectărilor să se reducă cu un procentaj cât de mic, dar care ar putea avea efecte importante în evoluţia pe termen lung a dinamicii pandemiei.
Dacă oamenii, în loc să se încingă în dispute dogmatice pe această temă, ar înţelege cât de cât acest mecanism, poate că atitudinea lor ar fi alta. O reducere a ratei infectărilor cu, să zicem, numai 2%, nu e chiar o bagatelă, cum o consideră poate unii care se gândesc cu indiferenţă că nu merită să facă pentru asta niciun efort personal, ci ar putea avea consecinţe benefice pentru întreaga societate. Nu vreau să îi numesc pe aceştia nici „criminali”, nici „iresponsabili”, ci doar „indiferenţi”. Dar, cu cât mai puţini avem din categoria cu pricina, cu atât mai bine pentru toţi. Poate că aceste rânduri sunt de natură să-i lămurească pe cei încă nelămuriţi, dar capabili să iasă din cadrele înguste ale propriilor axiome.
Constituie vaccinul o soluţie reală pentru eradicarea pandemiei?
Cine nu e expert în domeniul tehnologiei noilor vaccinuri, ar trebui să asculte întâi explicaţiile specialiştilor. O prezentare foarte detaliată şi competentă o face Dr. Crina Petec Călin, un cercetător biochimist care actualmente lucrează în Germania şi care a colaborat în cadrul echipei care a realizat vaccinul BioNTech, mai precis care a dezvoltat tehnologia revoluţionară a acelui înveliş de nanoparticule lipidice, o descoperire recentă, despre care se spune că ar fi ar fi cheia succesului, menită să elimine efectele negative sau ineficienţa vaccinurilor bazate pe ARN mesager, al căror principiu teoretic e cunoscut de mai multă vreme.
Recomand vizionarea întregului interviu, pentru a înţelege printre altele cum s-a ajuns la o dezvoltare şi comercializare atât de rapidă, cu respectarea în cea mai mare măsură a standardelor în vigoare. Pe scurt, nu s-a mai stat „la coadă” pentru aprobări, fazele studiilor clinice s-au desfăşurat în paralel, la fel şi producţia în masă, care s-a făcut la risc, în avans, anticipând că vaccinul va fi aprobat. Tehnologia folosită, de tip ARN mesager, implică transportarea în celule a unui fragment de ARN, care permite producerea unor fragmente ale virusului, acei „ţepi” sau „proteine spikes” cu care acesta se ataşează de celulă. Ca atare, organismul reacţionează şi produce anticorpi împotriva lor, fiind protejat în cazul întâlnirii cu virusul real.
Această tehnologie ingenioasă nu e tocmai nouă. Principiul a fost descoperit încă din anii ’80, numai că nu s-a putut aplica până acum efectiv pe oameni, datorită unor puternice reacţii adverse de tip autoimun constatate pe animale (a se vedea între min. 26:10-28:10). Problema principală care a împiedicat implementarea concretă a noii metode a fost lipsa unui „vehicul” adecvat menit să transporte acel ARN mesager la nivelul celulei. Iată de ce oamenii de ştiinţă s-au concentrat ulterior tocmai pe rezolvarea acestei probleme, în vederea eliminării efectelor nedorite. Căci, da, ARN-ul mesager în sine, în lipsa unui „ambalaj” corespunzător, poate fi extrem de nociv. În continuarea interviului, până la min. 35:40, se explică cum s-a ajuns mai întâi la crearea acestui ambalaj menit să facă acest ARN tolerabil pentru organism şi cum s-a depăşit o altă problemă, aceea că ARN-ul mesager era în mare parte distrus cu ambalaj cu tot, înainte de a ajunge la ţintă. Abia recent, în 2020, s-au descoperit acele nanoparticule lipidice care au constituit soluţia definitivă la toate problemele, adică atât crearea unui produs tolerabil pentru organism, cât şi protejarea lui pentru a permite ajungerea la nivelul celulei, acolo unde trebuie, urmând să fie ulterior complet eliminat odată ce şi-a îndeplinit misiunea. Vorbim aşadar de un produs high-tech, de ultimă oră, datorită căruia se spune că s-au depăşit toate obstacolele care au împiedicat până acum crearea vaccinurilor de acest tip.
În privinţa protejării în faţa infectării cu SARS-CoV2, afirmaţia făcută între min. 41:20-45:35 este lipsită de echivoc. Vaccinul a fost conceput doar să protejeze în faţa formelor grave, care apar la nivel pulmonar, dar nu împiedică apariţia unor forme uşoare sau asimptomatice la nivelul căilor respiratorii superioare. Prin urmare, nu se poate exclude posibilitatea ca persoanele vaccinate să fie transmiţătoare a virusului, adică să fie contagioase pentru cei din jur (min. 44:40 şi apoi la 1:01:00). Acest fapt este esenţial din perspectiva posibilului efect asupra evoluţiei pandemiei în contextul unei vaccinări în masă. Ceva mai târziu, după min. 46, această afirmaţie e oarecum relativizată, sub pretextul că încă nu avem date suficiente, dar informaţia relevantă e acceea de mai devreme, în care e descrisă concepţia acestui vaccin. Prin urmare, interpretând printre rânduri, numai dacă suntem norocoşi vaccinul va împiedica total şi infecţiile la nivel superior şi deci şi răspândirea virusului, dar acest fapt nu pare a fi o consecinţă evidentă a principiului care a stat la baza creării sale.
Pe scurt, cert este deocamdată faptul că vaccinul îi protejează în faţa unor forme grave pe cei care l-au făcut, dar nu împiedică la modul absolut transmiterea virusului. Iată un aspect pe care autorităţile îl trec sub tăcere, căci el ar face absolut inutilă introducerea unui „certificat de vaccinare”, din moment ce un vaccinat poate răspândi în continuare boala, chiar dacă el nu e afectat la modul serios.
Alte afirmaţii:
Min. 47:43 – nu se ştie cât durează imunitatea dobândită prin vaccinare.
Min. 1:02:35 – cei care au făcut covid asimptomatic probabil nu au suficienţi anticorpi şi vor trebui să se vaccineze. Cei care au făcut forme medii sau severe, nu au nevoie de vaccin câtă vreme mai au un nivel suficient de anticorpi.
Min. 1:06:00 – efectele adverse pe termen scurt. Cele mai serioase sunt reacţiile alergice puternice la anumite componente ale vaccinului.
Min. 1:10:40 – efectele adverse pe termen lung teoretic nu ar trebui să existe, din moment ce substanţele componente ale vaccinului sunt descompuse şi eliminate. Posibilitatea ca acest vaccin să producă mutaţii genetice la nivel de celulă este de asemenea exclusă, cel puţin la nivel de teorie, datorită însuşi principiului care stă la baza acestui vaccin: ARN-ul introdus nu atinge nucleul celulei, unde se găseşte ADN-ul care codifică informaţia genetică. Mai mult, chiar dacă acest lucru s-ar produce din întâmplare, ADN-ul tot nu ar fi modificat, căci nu ne aflăm în faţa unui ARN de virus de tip HIV. Acest fapt e garantat de legile fizicii, chimiei şi biologiei.
Desigur, studii în privinţa efectelor pe termen lung nu s-au putut face încă, deoarece nu a trecut încă destul timp de la începerea testării vaccinului. După cum aflăm, în teoria bazată pe ipoteza omului sănătos asemenea efecte nedorite nici nu ar trebui să existe, dar aceste aşteptări vor trebui confirmate de experienţa practică. Faptul că substanţele injectate sunt eliminate în câteva săptămâni nu constituie o garanţie că unii din cei cărora li s-a administrat vaccinul, mai ales în contextul în care au anumite afecţiuni sau iau anumite medicamente, nu vor putea suferi efecte adverse serioase pe termen lung. Probabil că ele vor exista, căci nici un alt vaccin sau medicament nu e lipsit de ele. Rămâne doar de sperat ca ele să se manifeste în limite „normale”, comparabile cu cele ale produselor deja autorizate definitiv (reamintesc faptul că vaccinurile anti-covid au primit doar o autorizare provizorie, până la prezentarea studiilor complete asupra tuturor efectelor posibile).
Într-un document oficial al direcţiei pentru sănătate din SUA este prezentat un rezumat al acestor posibile efecte adverse imediate, cele mai importante fiind într-adevăr reacţiile alergice, mergând până la şoc anafilactic. Pe scurt, dintr-un număr de peste 112807 de persoane vaccinate, 3150, adică 2,79%, au dezvoltat reacţii adverse care le-au făcut incapabile de a desfăşura activităţi normale sau au necesitat chiar îngrijiri medicale. Concluzia nu cred că trebuie dramatizată. Dacă ţinem cont că dintre cei bolnavi de COVID, un procent de 5-10% dezvoltă forme grave (care sunt mult mai periculoase decât acele efecte secundare temporare, care pot apărea şi în cazul vaccinului gripal), e limpede că vaccinul nu e mai periculos decât boala pe care încearcă să o prevină, deşi riscurile nu pot fi complet eliminate. Pentru a le reduce cât mai mult, la administrare ar trebui să se ţină cont şi de comorbidităţile şi incompatibilităţile prezente la cei în cauză. La fel ca în cazul oricărui medicament, ar fi anormal să nu existe contraindicaţii. Cu toate acestea, per total beneficiile par a fi mai mari decât posibilele riscuri.
În privinţa eficacităţii şi a gradului de protecţie, acesta este declarat a fi de 95%, dar numai la cel puţin o săptămână de la inocularea celei de-a doua doze. După prima doză, după cum s-a putut constata recent în Israel, infecţia rămâne în continuare posibilă, chiar dacă cu o probabilitate mai redusă.
Referitor la acest grad de protecţie de 95% trebuie date nişte explicaţii suplimentare. E vorba de un număr relativ, obţinut prin comparaţie cu grupa de control injectată cu placebo, şi nu de probabilitatea absolută de a nu fi infectat cu virusul în condiţiile contactului cu el. Diferenţele sunt subtile, dar sunt explicate aici, pentru cine poate urmări o asemenea argumentaţie. Ideea este că riscul de infectare este redus cu 95% prin comparaţie cu persoanele nevaccinate, dar nu e vorba de un grad de protecţie absolută. Calcularea acestui grad relativ de protecţie este bazată pe următoarele date: Comparând cele două grupe de aproximativ 21000 de voluntari fiecare, în grupa celor vaccinaţi s-au înregistrat 8 cazuri simptomatice de COVID-19 dintre care unul grav, în vreme ce în grupa placebo 162 de cazuri, dintre care 9 grave. În total aşadar 170 de cazuri simptomatice, din care aproximativ 5% în grupa celor vaccinaţi, iar 95% în grupa placebo.
Prin urmare, mesajul este că vaccinarea ar putea reduce incidenţa cazurilor simptomatice cu până la 95% (cele asimptomatice nu au fost raportate), dar nu că cel care a primit vaccinul are o probabilitate de 95% de a rămâne neinfectat dacă este expus virusului.
Până şi acest grad de 95% a fost pus în discuţie, articolul original fiind aici, dar afirmaţia că acest grad ar fi „mai degrabă între 19 şi 29%” e exagerată. Ideea din materialul citat e de fapt doar aceea că studiile Pfizer au relevat existenţa a 3410 de cazuri simptomatice suspecte de covid (1594 respectiv 1816 în cele două grupe), care însă nu au fost confirmate prin testul PCR. Ca atare, în mod firesc, nu au fost trecute pe lista finală care a cuprins doar 8, respectiv 162 de cazuri simptomatice confirmate. Pentru a semnala o oarecare intransparenţă din studiul Pfizer, autorul care pune în discuţie cifrele lansează un scenariu de tip „worst case”, în care consideră că toate acele mii de cazuri neconfirmate, ar fi de fapt persoane bolnave de COVID-19 însă cu rezultate fals negative la testul PCR. Trecând peste faptul că acest test dă mai degrabă rezultate fals pozitive decât fals negative, ipoteza lansată nu e decât o exagerare deliberată, menită să atragă atenţia asupra unei lipse de claritate din studiul Pfizer. Concluzia corectă ar fi mai degrabă că datele finale sunt totuşi în mare măsură corecte, aşadar în cel mai rău caz eficienţa e între 19-29%, dar „mai degrabă” şi cel mai probabil ea e totuşi la nivelul indicat de producători.
Pentru amatorii de subtilităţi şi de despicat firul în patru, o altă problemă legată de eficienţa reală a vaccinului Pfizer e sesizată aici. Pe scurt, datele pentru stabilirea gradului de protecţie faţă de formele grave ale bolii, nu sunt folosite chiar corect. Mai precis, cele 9 cazuri grave din totalul de 162 în cazul celor vaccinaţi sunt comparate cu 1 caz grav din 8 în cazul celor vaccinaţi. Rezultatul ar fi o protecţie de 90% faţă de cazurile grave. Numai că această numărătoare este făcută după inocularea primei doze de vaccin, şi nu la mai mult de o săptămână după a doua, cum ar fi firesc, căci se presupune că protecţia deplină are loc abia după acest interval de timp, care ar trebui să fie cel luat drept referinţă. Ei bine, „ghinionul” face ca acel caz grav în grupa celor vaccinaţi să apară la mai mult de o săptămână după a doua doză. Iar dacă numărăm toate aceste cazuri din ambele grupe, dar nu după prima doză, ci doar la o săptămână după a doua doză, cele din grupa placebo sunt astfel mai puţine (căci cele anterioare intervalului considerat ies din numărătoare), reducând gradul de protecţie la numai 75%, faţă de 90% declarate oficial. E lansată şi ipoteza apariţiei unui posibil caz de ADE (antibody dependent enhancement), adică posibilitatea rară ca anticorpii dobândiţi în urma vaccinului să amplifice de fapt boala pe care de fapt ar trebui s-o împiedice dar, după cunoştinţele mele, acest fapt se poate produce mai degrabă în cazul vaccinurilor Astra-Zeneca sau Sputnik, bazate tot pe ARN dar transportat prin vectori virali, iar nu prin nanoparticule lipidice ca în cazul vaccinurilor BioNTech-Pfizer sau Moderna. Dar cel mai bine e să lăsăm asemenea amănunte pe seama specialiştilor şi să fim conştienţi că deocamdată nu sunt motive pentru a considera că astfel de efecte grave pot apărea cu o frecvenţă ridicată.
În concluzie, acest vaccin nu trebuie nici demonizat, dar în nici un caz idolatrizat. Lansarea vaccinurilor în Europa chiar în ziua de Crăciun, nu sub forma unui cadou, ci într-o aură de-a dreptul sacrală, în genul unui surogat de prost gust al Naşterii Mântuitorului, trebuie în orice caz demitizată. Nu e cazul să avem aşteptări mesianice de la acest produs ci, mai degrabă, ţinând cont de caracteristicile sale, ar trebui să ne întrebăm dacă el va contribui cu adevărat la eradicarea pandemiei.
În primul rând este aproape cert faptul că cei vaccinaţi pot fi în continuare transmiţători ai virusului, iar durata imunizării este încă necunoscută. Iată două amănunte importante, care pe deasupra pun în discuţie şi utilitatea acelor mult-trâmbiţate „certificate de vaccinare”, care la un moment dat vor fi în formă digitală, etapa următoare putând fi aceea a unui cip implantat în corpul uman. Încă n-am ajuns până acolo, iar proprietăţile vaccinurilor actuale ne arată că probabil nu vom ajunge prea curând.
Un alt aspect este acela că nu ştim dacă vaccinurile vor funcţiona şi în cazul unor noi mutaţii ale virusului. Din prezentarea pe youtube la care m-am referit mai sus reiese că cei de la BioNTech susţin că în şase săptămâni sunt capabili să dezvolte un nou vaccin, bazat pe aceeaşi tehnologie, care să protejeze în faţa unor mutaţii noi, la care vaccinul actual nu ar mai face faţă. Dar atunci se pune întrebarea, cum va arăta viitorul? Mai ales în condiţiile în care imunitatea se pierde după un timp, rezultatul va fi oare acela că va trebui să ne vaccinăm în fiecare an cu un nou vaccin, adaptat de fiecare dată tulpinii celei mai frecvente a virusului? Adică aşa ca în cazul gripei sezoniere? Care dealtfel, tocmai datorită mutaţiilor frecvente, nu a putut fi eradicată prin vaccinuri? Atunci de ce ar trebui să ne aşteptăm să fie altfel în acest caz?
În asemenea condiţii, în virtutea căror criterii vor fi ridicate toate restricţiile pe care încă trebuie să le suportăm? Şi, mai ales, când se va renunţa la obligativitatea testării PCR în contextul călătoriilor internaţionale şi nu numai?
Întrebări peste întrebări, al căror răspuns depinde de eficienţa încă nesigură şi necunoscută a vaccinurilor actuale. Personal aici văd cea mai mare problemă, şi nu în posibila lor nocivitate, care în orice caz, per ansamblu nu pare nici pe departe să se apropie de cea a bolii propriu-zise.
Dinamica răspândirii epidemiei pe baza unui model simplu
Pentru cei care au rezistat cu lectura până în acest punct şi încă mai au un strop de răbdare, voi da câteva detalii despre rezultatele simulărilor unui model de tip compartimental de genul celor folosite în mod curent în epidemiologie. În versiunea sa cea mai simplă acesta este bazat pe trei stări sau compartimente: P – persoane susceptibile (care încă n-au avut de-a face cu virusul), S – infectaţi simptomatic şi contagioşi şi A – infectaţi asimptomatic şi contagioşi. Fiind o versiune simplificată, care urmăreşte mai degrabă dinamica apariţiei de noi infecţii şi nu vindecările, decesele, cazurile grave, etc, persoanele care după un timp ies din stările S sau A sunt eliminate din sistem, evoluţia lor nemafiind urmărită, deoarece nu mai are niciun impact asupra apariţiei de noi cazuri.
Mărimea populaţiei iniţiale este de 20 de milioane, adică aproximativ cea a României. La începutul simulării considerăm că ne aflăm undeva în primul val, cu 1000 de infectaţi simptomatic şi 4000 asimptomatici, şi că, în urma restricţiilor deja în vigoare, numerele de reproducere, defalcate acum pe posibilele scheme de infectare S->S, S->A, A->S, A->A sunt Rss=0.3, Rsa=0.5, Ras=0.01, Raa=1.4.
Cu alte cuvinte, un simptomatic transmite infecţia generând în medie 0.3 infectări simptomatice şi 0.5 noi infectări asimptomatice, iar un asimptomatic generează în medie 1.4 noi infectări asimptomatice şi doar 0.01 infectări simptomatice.
Durata contagiozităţii pentru un simptomatic e considerată a fi în medie de 4 zile (se presupune că aceste persoane se izolează şi, ca atare, deşi până la vindecare mai poate trece un timp, după o durată medie de 4 zile ele nu mai transmit boala), iar pentru un asimptomatic, care nu e conştient că e infecţios, aceasta durată trebuie considerată mai mare, de exemplu de 10 zile.
Bineînţeles că aceste numere sunt într-o anumită măsură arbitrare pentru că, aşa cum am deplâns la început, statisticile ne oferă la grămadă doar numărul total al cazurilor testate pozitiv, fără o defalcare în simptomatici, asimptomatici sau asimptomatici necontagioşi. Ideea este însă că prin măsurile restrictive luate, în modelul de faţă numărul mediu de infecţii generat de un simptomatic este în total de 0.3+0.5=0.8, adică subunitar. Supraunitară e doar rata de transmitere între asimptomatici, ceea ce face ca numărul real al acestora să crească foarte mult, majoritatea cazurilor rămânând nedetectate. Pentru simularea dinamicii am considerat, desigur, numărul total de cazuri, dar în grafice am reprezentat şi numărul asimptomaticilor detectat în urma testelor, pe care l-am considerat a fi 10% din acest total. În cazul simptomaticilor, dimpotrivă, am considerat că 90% din aceste cazuri sunt detectate ca atare, doar 10% rămânând neidentificate, datorită absenţei unui test care să le confirme.
Esenţială e acea mică rată de transmitere, de numai 1%, care face ca în medie 100 de asimptomatici contagioşi să genereze un infectat simptomatic. În lipsa ei, numărul simptomaticilor ar scădea vertiginos şi pandemia ar dispărea, căci rata de transmitere între simptomatici e subunitară. Totuşi, numărul simptomaticilor nu dispare, ci rămâne mult timp la un nivel ridicat, tocmai pentru că este alimentat de acel 1% provenit dintr-un mare număr asimptomatici, majoritatea rămaşi nedetectaţi.
Iată câteva diagrame:
Drept cazuri „active” aici sunt considerate, reamintesc, doar persoanele în perioada în care pot transmite boala, nu până sunt declarate vindecate, ca în statisticile oficiale. În acest prim grafic de mai sus putem vedea evoluţia numărului (detectat) de persoane simptomatice, care este mult mai mic decât numărul detectat al celor asimptomatici. După un prim val mai mic la început, numărul e cazuri active simptomatice scade, dar apoi începe să urce iar, generând un al doilea val substanţial mai mare. Aceasta e în principal o consecinţă a infectări celor 1% simptomatici proveniţi din asimptomatici, după cum putem vedea în diagrama următoare:
Dacă în primele zile ale simulării predomină curba albastră, care reprezintă rata simptomaticilor infectaţi tot de către simptomatici, după scurt timp începe să domine numărului simptomaticilor care au fost infectaţi de către asimptomatici, chiar în urma acelui mic procent de unu la sută.
În continuare numărul noi de cazuri zilnice (detectate şi nedetectate), defalcat pe categoriile de simptomatici/asimptomatici.
Se poate observa că până şi în rândul cazurilor detectate (care la asimptomatici reprezintă doar 10% din total) numărul asimptomaticilor este cu mult mai mare decât cel al simptomaticilor, aşa cum dealtfel observăm şi în realitate. La maximul valului doi, numărul de infecţii zilnice detectate e de aproximativ 10000, adică aşa cum a fost în România la începutul lui noiembrie.
În această simulare, după nici un an de zile, pandemia se stinge, datorită imunităţii de turmă dobândită pe cale naturală. Pentru valorile numerelor R considerate aici (valorile exacte sunt date mai sus), această imunitate de turmă a survenit în urma infectării a aproximativ 50% din populaţie. Bineînţeles că acest număr e departe de a fi unul realist în acest moment. Chiar şi în model, dacă aceste numere ar creşte din nou ca urmare a ridicării restricţiilor, un mic număr rămas de infectaţi ar putea genera un al treilea val, căci la valori mai mari e nevoie de un procent mai ridicat al populaţiei imunizate pentru a se atinge imunitatea de turmă.
În lipsa unor date mai precise privind ratele de transmitere, bineînţeles că o „joacă” mai laborioasă cu numerele ar putea genera rezultate cât mai aproape de cele reale, dar scopul acestui exemplu a fost cu totul altul. Anume acela de a atrage atenţia asupra posibilităţii ca, în ciuda restricţiilor, pandemia să se autoalimenteze în principal datorită mecanismului următor: Avem un număr foarte mare de infectaţi asimptomatici, majoritatea nedetectaţi, dintre care un procent mic generează noi infecţii simptomatice. În cifre absolute această transmitere are un impact semnificativ asupra numărului simptomaticilor şi în general asupra perpetuării pandemiei într-un mod în mare parte necontrolat, tocmai datorită faptului că majoritatea transmiţătorilor acestui virus nu sunt conştienţi de faptul că sunt contagioşi.
Dinamica aceasta, care în mare parte are loc pe sub radarul oricăror evidenţe sau statistici (până în clipa în care ies la suprafaţă şi cazuri simptomatice) e asemănătoare cu partea invizibilă a unui aisberg, din care noi putem observa doar puţinul care se ridică deasupra nivelului apelor. Ea este cea care determină caracterul cu adevărat perfid al acestui virus SARS-CoV2, despre care am încercat să împărtăşesc aici câteva gânduri în speranţa sinceră că m-am apropiat cât de cât de adevăr.
Sunt perfect conştient că m-am avântat între cele două baricade ridicate pe câte o temelie mai degrabă dogmatică şi că anumite aspecte ale acestui adevăr sunt inconvenabile uneia din ele, iar altele celeilalte. Sper numai să găsesc înţelegere din partea a cât mai mulţi şi să încasez cât mai puţine gloanţe virtuale trase la furie de pe ambele baricade înspre cel care s-a aventurat undeva la mijloc, în ţara nimănui, în căutarea adevărului… Ştiu că adevărul îi deranjează pe mulţi, dar numai adevărul ne poate face cu adevărat liberi.
