Pe umerii sfinților se sprijină cerul

Pe umerii sfinților se sprijină cerul

și toate durerile noastre.

suntem atât de mici,

dar niciodată singuri.

Mi-e dor de cerul sfinților uitați, ce tac și privesc pilduitor din icoane, când clopotele bat a Liturghie. Mi-amintesc, în copilărie, cât de clar suna clopotul când eram la țară la bunici; cu câtă grijă bunica și moșu’ (căci așa îi spuneam străbunicului) ne pregăteau pe noi, copiii, să mergem la biserică. Drumul spre aceasta era el însuși o sărbătoare. Bătrânii aveau aceeași vioiciune în mișcări și-n ținută ca și noi copiii. Nimeni nu era ,,gârbov”, nimeni nu se plângea că are prea multe griji, că nu are timp. Se simțea sacralitatea existențială la cel mai firesc mod posibil.

Astăzi nici la sat, unde se crede că cerul e mai aproape, clopotele nu mai bat cu aceeași putere. Trecem prin lume nemaiprivind spre cer, ci încercăm să purtăm fiecare un cer al nostru, după bunul plac.

Drumul ni se pare ostenitor și îngenunchem deseori, dar nu a rugă, ci sub povara neputinței noastre, de oameni fără Dumnezeu.

Uităm că suntem fiii unor bătrâni care mai știu ce e sfânt și se închină cu spaimă când văd nelegiuirile ce spurcă pământul. Doar ochii lor mai dau lacrimi curate, doar buzele lor mai rostesc rugi, doar suferința lor de oameni singuri ce-și știu copiii departe sau poate ajunși la Domnul mai devreme cheamă mila și binecuvântarea lui Dumnezeu peste noi. Vor muri și vom rămâne săraci. Vor muri înainte să ne spună că nu suntem singuri. Iar noi vom trăi singurătatea ca pe ceva natural, pentru că am pierdut legătura reală cu sfinții.

Nu mai simțim atingerea lor pentru că e delicată și este asemenea „efectului de fluture” care poate schimba din puțin în puțin întregul Univers prin convertirea discretă a firilor noastre. Dar noi suntem prea ocupați să mai vorbim cu Dumnezeu, prea ocupați să mai căutăm sfinții. Dăm ce e mai de preț stăpânitorului acestui veac, fiind mult prea ocupați cu „de toate”. Dar să nu uităm că va veni momentul să spunem: astăzi sunt cu adevărat ocupat. Mă aflu în fața Scaunului de Judecată și-mi este cu adevărat frică, pentru că nu m-am oprit nici măcar o clipă în alergarea mea prin viață să privesc cu ochi de copil cerul sfinților ce mereu a stat deasupra mea și m-a acoperit.