Tocmai ce-a trecut Ziua Independenței, așa că propun un exercițiu de memorie cu o săptămână înaintea celei mai importante zile din România ultimilor 20 de ani – cel puțin.
Începând cu Revoluția de la 1848, trecând prin 1859, când se înfăptuia Unirea ce a pus bazele statului român modern, și încheind cu 1881, când identitatea statală a României s-a desăvârșit în monarhie, țara noastră a trecut printr-o serie de contexte favorabile (atât externe, cât și interne) care i-au permis să renască identitar, să se stabilizeze politic și să evolueze economic într-un ritm accelerat. A doua jumătate a secolului XIX a fost, dacă vreți, „Era Meiji” a României.
Sigur că au fost mulți – începând cu caimacamul Nicolae Vogoride, apoi cu boierii valahi care se opuneau cu vehemență dublei alegeri a lui Cuza ca domn, la 24 ianuarie 1859, și continuând cu „Monstruoasa Coaliție”, ori cu o pleiadă de politicieni mai catolici decât Papa (precum Nicolae Fleva), cu Candiano Popescu sau cu alții care aproape l-au determinat pe Carol I să abdice – care s-au pus contra drumului pe care o apucase România. Ba că „nu e acum momentul”, ba că ei ar putea conduce mai bine, ba că una, ba că alta. Cam aceleași divergențe ca și azi. Doar nu degeaba e Caragiale nemuritor.
Totuși, clasa politică a știut de fiecare dată, în acele timpuri, să ajungă la un compromis, astfel încât Țara să meargă înainte, peste toate orgoliile personale sau de grup. Chiar printre scandaluri, bătăi, spectacole de presă ori proteste de stradă (și chiar și tentative de puci precum „Republica de la Ploiești”), interesul național a câștigat, în final, fiecare dispută. Altfel nu mai ajungeam să facem Unirea de la 1918 și România Mare.
Astăzi, în schimb, societatea parcă a turbat. Nu mai e loc de dialog bazat pe mecanismele firești ale discursului rațional. Deși frigiderele se umplu mai greu de când inflația a crescut și puterea de cumpărare a scăzut, totuși ele par mai pline de carne ca niciodată. Avem două Românii care sunt mai antagonice ca niciodată în ultimele decenii.
Care sunt, pe scurt, cele două Românii? Am să mă încumet, bineînțeles, la un răspuns subiectiv, în concordanță cu propria mea viziune despre lume și viață. Până la urmă, nimeni nu este pe deplin obiectiv, și tocmai de aceea dialogul ar trebui să constituie puntea naturală de congruență a tuturor viziunilor despre lume și viață. Din păcate, nu mai este.
Există, pe de-o parte, o Românie a celor care o duc mai bine, profesional, economic, social, cum doriți dumneavoastră. Urcând câteva trepte în piramida lui Maslow, acești cetățeni au evoluat până în punctul în care mintea lor nu a mai trebuit să fie preocupată de întrebări precum „Ce punem mâine pe masă?”, „Cum ne plătim dările?”, „Oare cum o fi să stai la hotel, în concediu?” și alte aspecte din aria subzistenței.
Astfel, au timp pentru a se preocupa de nevoi umane mai „rafinate” (în teorie), intrând mai repede în contact cu noile curente de gândire care caracterizează lumea contemporană. Inclusiv cu idealizarea societății occidentale, în care de câteva decenii încoace domnesc ideile marxismului cultural (sau neo-marxism) creionate de Școala de la Frankfurt și victorioase în urma mișcărilor sociale ample ce au debutat în anii 1960 – cu precădere după 1968, iar apoi aduse la rang de politici de stat după 1990, cu aportul rețelei viclene, dar ample de „Fundații pentru o Societate Deschisă” dezvoltată de un băiat pe nume György Schwartz. George Soros, pentru necunoscători.
Adevăratele valori fundamentale (precum valorile creștine, familia naturală, identitatea și conștiința națională, proprietatea privată, ori respectul pentru libertatea individuală în locul gândirii de grup) au dispărut de mult din mainstreamul Vestului, fiind readuse în treburile cetății abia recent, de partide politice sau mișcări „de dreapta”, ori „conservatoare”, „suveraniste” sau cum mai doriți a le numi, însă nu peste tot.
Vedem același tip de polarizare existent încă în state precum Franța, Germania, Spania, Portugalia, Marea Britanie (care, din păcate, e cam pierdută cultural, capotând prin lideri incredibil de slabi în fața fundamentalismului islamic) și chiar și în SUA, unde valul puternic al „revoluției bunului simț” stârnit de Donald Trump încă întâmpină o rezistență rapace din partea extremismului de stânga.
Și da, termenul „suveranist” nu o exista în DEX ca atare, însă el înseamnă, prin deducție logică, „adept al suveranismului”, care este o doctrină, exact ca globalismul, liberalismul, marxismul și așa mai departe.
Însă tocmai despre asta este vorba. Condiționați precum câinele lui Pavlov în perioada pandemiei și manipulați temeinic prin noile canale media, o parte din români a ajuns azi să gândească, din păcate, în șabloane, în lozinci, în autosuficiență. Filtrul gândirii lor a prins pânze de păianjen. Din moment ce pot pune capul pe o pernă mai moale și pot face city break-uri din scurt, la o adică, nu caută opinii contrare, deoarece ar fi puși într-un disconfort psihologic cauzator de disonanță cognitivă.
Ar fi un conflict interior greu de gestionat câteodată chiar și pentru cei mai tari de înger. Din contră, preferă să se bucure de treptele superioare ale piramidei lui Maslow deja menționate și doar întreabă „How high?” atunci când idolii lor – cetățenii Occidentului – le spun „Jump!”. Vorbim despre România lui „Cine nu sare, ia condamnare!”, a „iubirii care nu se votează” (?!), a pistelor de biciclete cu copaci pe mijloc, a micilor vegani și a aplicațiilor care măsoară pașii făcuți într-o zi.
În acest context psiho-social, firește că această Românie se crede mai presus decât cealaltă. Decât România veceului din curte, a riscului de a-ți pierde copilul în haznaua școlii în care oricum plouă prin acoperiș, a cafelei care se amestecă singură, pe bordul mașinii, din cauza gropilor. România parizerului feliat pe ziar și a celor care au plecat să mănânce o pâine mai albă în străinătate, însă o mănâncă printre lacrimi de fiecare dată.
De ce se cred primii mai presus decât ceilalți, dorindu-le suferința și chiar moartea, dacă au cutezanța de a se opune „Marelui Marș” al progresului produs pe viu, fără anestezie? Poate nu structural, poate nu voit din adâncul sufletului. Până la urmă, omul nu gândește natural asemenea monstruozități, ci în urma unor influențe.
Cred, personal, că un răspuns poate fi aroganța izvorâtă din renunțarea la protecția, la scutul pe care ți-l poate oferi un sistem de valori solide. Da, tradiționale. Da, bazate pe relația cu Dumnezeu. Da, bazate pe conștiința de neam, pe normalitate, pe frumos, pe bine, pe trainic – nu pe constructe sociale efemere, nu pe hedonism, nu pe ură.
Au renunțat, poate, deoarece taifunul informațional pe care îl savurează pe nemestecate le spune că valorile tradiționale put. Că națiunea pute, că Biserica e desuetă. Că tot ce e nou e bun și tot ce e vechi e rău. Că trebuie să bați din palme ca foca în fața oricărui agarici de altă naționalitate, altfel nu vei primi bomboane.
Nu în ultimul rând, unii au fost „fericiți” în mod direct de sistemul viclean al ONG-urilor lui Soros. Imaginați-vă un tânăr promițător de la țară sau dintr-un oraș mic, cu note bune, care primește o bursă din partea unui asemenea ONG și ajunge să vadă America, să zicem. Imaginați-vă că i se deschide o lume nouă, o carieră nevisată de nimeni din satul/târgul său de provincie. Poate chiar va fi pregătit, timp de unul-două decenii, pentru a ocupa funcții în aparatul de stat al țării sale. Normal că va săruta, metaforic vorbind, inelul celor care i-au făcut această viață posibilă.
De aceea politicienii și activiștii nu fac nimic pentru a reconcilia națiunea română. Perpetuarea acestui conflict devenit deja intractabil le servește pe deplin interesele proprii. „Divide ut regnes” este o axiomă a succesului politic, doar a spus-o chiar Machiavelli, nu?
De cealaltă parte, România profundă s-a săturat, iar capacul oalei deja saltă amenințător. Pentru acești oameni nu mai funcționează nici minciunile clasei politice, nici public shamingul „românilor superiori” care îi disprețuiesc, nici amenințările primarilor care nu mai sunt zei locali, ci doar paiațe cu nasturii forțați la maximum pe burta crescută din sărăcia comunităților.
Avem, deci, următoarea realitate incontestabilă: societatea românească e mai divizată, mai polarizată ca niciodată. În acest context, e mare nevoie de reconciliere, de oameni capabili să ne aducă iarăși la un numitor comun.
Chiar dacă e un termen cu rezonanțe matematice, credeți că am putea ajunge la un numitor comun ghidați de un om vădit deranjat la mansardă, care nu își poate privi în ochi interlocutorii? De un antisocial blocat într-un turn de fildeș fără căldură și apă curentă, care refuză dialogul și care încă ține blocat la porțile Orientului un oraș demn să fie Micul Paris? Și în spatele căruia, pe deasupra, s-a mai și aliniat tot Sistemul, în frunte cu artizanul său odios, Traian Băsescu – nevertebrați slinoși care până mai ieri îl înjurau public, iar azi, în cel mai josnic mod cu putință, îi aduc ofrande pe altarul oricărui principiu?
Sau de un om venit din creuzetul luptei cu viața, care a luat contact cu „strada”, în esența ei, și se poate adresa unor multiple segmente sociale? Cu energie și putere de muncă, înconjurat de oameni tineri, nu de tot felul de dinozauri și fosile ale politicii postdecembriste.
Cum ar arăta bietul matematician rupt de realitate, față în față cu lideri precum Trump? Ar reuși, oare, să reprezinte România cu cinste în organismele internaționale din care facem parte, fără să se bâlbâie ca un diletant demn de milă, sau ar fi „mâncat de viu” de omologii săi?
Faceți mișto de „analfabeții fără dinți în gură” care vă stau în gât? Ei bine, exponentul lor politic (și – stupoare! – al multor altor cetățeni cu studii superioare, precum subsemnatul) simte realitatea mai bine decât oricare alt politician român, astfel că poate adapta țara vremurilor pline de provocări pe care le trăim și poate facilita un dialog social adevărat, de care avem nevoie ca de aer, nu o mascaradă sterilă care ar adânci și mai mult prăpastia dintre noi.
Nu uitați că un electrician pe nume Lech Walesa a condus Solidaritatea, mișcare dizidentă vânată de stat timp de mai bine de un deceniu, iar apoi a reușit să scoată Polonia la liman, devenind primul ei președinte postcomunist. De asemenea, n-am auzit de nicio „Teoremă a lui Trump” predată prin universitățile fine unde vă piliți voi unghiile și mâncați semințe de quinoa.
Suntem din nou în fața un context favorabil – atât intern, cât și extern. Intern, putem marca, în sfârșit, un moment de cotitură, punând capăt unei epoci de 35 de ani care ne-a ros fibra națională și ne-a învrăjbit ca nicicând. Extern, avem un potențial uriaș și o poziție strategică, putând oferi multe partenerilor noștri, însă numai și numai în interes național. Ca să creștem tot noi, în final, nu să cădem sub lopețile altora.
Mai e o săptămână. Așa e, schimbarea provoacă teamă celor prăfuiți în propria zonă de confort. Dar trebuie să ne hotărâm. Dialogăm pentru un scop comun sau continuăm să ne luptăm frate cu frate? Renaștem sau stagnăm iar? Mergem cu suflul nou sau cu același tipar obosit de profesoraș de fizică/matematică ajuns primar, care să ne râdă în față, leneș, încă 10 ani din dealul Cotrocenilor?
