„Greul cel mai greu, mai mare fi-va capătul de cale.” (L. Blaga).
- Rolul bunicilor în educația religioasă şi parcursul emoțional al copiilor în cadrul relației copil-părinți-bunici
- Datoriile morale ale copiilor față de părinți în conformitate cu porunca a V-a din Decalog
- Bătrânețea – între frumusețea sufletului și neputința trupească
Încep acest parcurs printr-o istorisire a Părintelui Gheorghe Calciu cu privire la autoritatea pe care bătrânii o aveau în trecut:
Într-un sat în care fuseseră omorâţi toți bătrânii, un singur tânăr n-a vrut să-și ucidă tatăl. Când au venit turcii în sat, au spus că-i taie pe toți, dacă nu li se dă „funia de nisip”. Adică le-au cerut imposibilul. Toți s-au speriat și nu știau ce să facă. Atunci feciorul a mers la tată și l-a întrebat ce să facă. Iar bătrânul i-a răspuns: „Spune-le să trimită o bucată de funie, s-o avem ca model!” Așa, prin înțelepciunea bătrânului, au scăpat de turci.
Bătrânețea este un proces firesc, dar nu și obligatoriu. Nu toți oamenii ajung la bătrâneţe și, mai ales, la bătrânețe cinstită, conform cuvintelor Sfântului Ioan Casian că nu căruntețea aduce frumusețe bătrânului, ci purtarea bineplăcută lui Dumnezeu de la tinerețe până la această vârstă.
Bunicii asigură legătura dintre generații. Cu ajutorul bunicilor, copiii înțeleg noțiunea de familie extinsă, înțeleg puntea dintre trecut și viitor, dintre mentalități diferite.
Bunul început și pregătirea pentru viață a oricărui creștin s-a făcut de către o mamă bună, o bunică asemenea Sfintei Macrina, bunica Sfântului Vasile cel Mare şi Emiliei, mama lui, Nonnei, mama Sfântului Grigorie Teologul, Monicăi, mama Fericitului Augustin.
Pedagogia lor venea din credința și învățătura creștină: „Creșteți pe copii în învățătura și în povața Domnului.” (Efeseni 6, 4) În acest sens, au rezonanță cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: „Dați-mi o generație de mame bune creștine și voi schimba fața lumii”.
În poezia ,,Micul orfan”, Sfântul Ioan Iacob menționează rolul bunicii în creșterea lui nu doar trupească, ci și duhovnicească. Bunica îl ducea după ea la biserică, îl învăța să aprindă lumânări la mormântul mamei, iar serile, cu picioarele ei bolnave, îngenunchea împreună cu el la icoane, așa împlinind cuvintele scripturistice: ,,Stai în tovărășia celor bătrâni și cu cel înțelept te unește.” (Cartea înțelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah 6, 35)
Din această perspectivă, copilul educat frumos în lumina moralei creștine va ști să-și cinstească părinții în conformitate cu porunca a V-a din Decalog. Sugestivă în acest sens este următoarea poezie:
Pildă
Stă biserica bătrână undeva pe-un vârf de deal;
Când e veselă, când tristă – după zilele de muncă,
sărbătorile din an.
Azi bătrânii se îmbracă, clopotul prelung îi cheamă,
Cu mișcări alene urcă spre bisericuţa mamă.
Se închină, -ngenunchează la icoane sfinţitoare,
Aprind candele cu suflet de lumini pâlpâitoare.
În cădelniţe tămâia de la ușă îi îmbie,
Untdelemnul din pahare le vestește mântuire.
Un bătrân, ieșind în prispă, cu pași mici se depărtează
Și spre cimitir se-ndreaptă, cu durere lăcrimează.
El privește cruci plecate și de toţi își amintește,
Dar nu plânge pentru aceștia, ci pe sine se jelește.
Este singur și se simte și mai greu la bătrâneţe,
Căci copilul nu mai vine nici măcar să-l viziteze.
Greu s-apleacă, îngenunchează la părinţii de sub cruce
Și se vede și el astfel, dar copilul său nu-l plânge.
Ochii-n gene ostenite i se-nchid în rugăciune
Și în gând, Hristos îi spune: Iată, am venit la tine!
Vino și Mă-mbrăţișează și îmbracă bucuria;
De acum vom fi alături, vei cunoaște veșnicia!
Și atunci bătrânul simte cum genunchii se-ncleștează
Și-n îngenuncherea rece, doar de cruce se agaţă…
Liturghia se sfârșește și bătrânii merg spre casă,
Doar un suflet nu mai este printre ei, dar îi veghează.
În odăjdii vechi, un preot, alb de ani ca toţi sătenii,
Îl găsește lângă cruce pe bătrânul, luat din mâinile durerii.
Peste ani, fiul ce tatăl n-a venit să-și viziteze
A avut aceeași soartă – parcă pildă să ne-nveţe. (…)
Un bun creștin va avea milă și de bătrânii cuprinși de neputință și sărăcie, căci ,,anii noștri s-au socotit ca pânza unui păianjen; zilele anilor noștri sunt șaptezeci de ani, iar de vor fi în putere optzeci de ani și ce este mai mult decât aceștia, osteneală și durere.” (Psalmi 89, 10-11)
Drumul spre bătrânețe nu poate fi separat de calea spre biserică, spre sărbătoarea permanentă a ființei.
Atunci nimeni nu va mai fi ,,gârbov”, iar legătura cu sfinții va fi vie și vom înțelege deplin sensul cuvintelor:
,,Pe umerii sfinților se sprijină cerul
și toate durerile noastre.
Suntem atât de mici,
dar niciodată singuri.”
Prof. Monica Buțu, Școala Gimnazială „Ghe. Tătărescu” Tg-Jiu
Să fim serioși, Doamnă Monica Buțu. Din cele câteva rânduri publicate aici, nu rezultă că ați înțeles ce este bătrânețea omului față de întreaga lui viață. Lucian Blaga a spus lucruri cu adevărat profunde și înțelepte despre împlinirea (”bătrânețea”, dacă preferați) culturilor și a civilizațiilor. Ca om de știință, filosof, savant și poet. Blaga s-a ocupat de general, nu de particular sau individual. Nu voi spune nici eu mare lucru. Să nu veniți la mine cu sacul cel mare, ca la pomul lăudat. Totuși spre deosebire de Blaga, pe care îl cunosc de o viață, nu am crezut niciodată că bătrânețea ar putea fi o infirmitate, o boală mai mult sau mai puțin trecătoare, tratabilă. Bătrânețea adevărată este împlinire, forță nu slăbiciune!
În raport cu viața omului, Bătrânețea este ca fructul față de planta sau copacul din care se desprinde când este bine copt, precum albinele ce roiesc numai când stupul a devenit neîncăpător, Fructul părăsește doar aparent planata, pe care, de fapt, o duce mai departe. Bătrânețea nu părăsește decât corpul fizic sau trupul, făcând-o, în mod normal, în urma deplinei dezvoltări a unui anumit ultim organ, ce devine interfața individului cu propriul său spirit, inclusiv spiritul sau ”sufletul universal”, de care cândva vorbea Platon. Bătrânul este omul împlinit, căruia precum fructului copt, nu-i lipsește nimic pentru a duce viața și destinul omenirii mai departe. Ce ar putea fi acest ”mai departe” e o problemă, adevărata problemă a competiției noastre cu alte forme de viață, inclusiv, de ce nu, formele diferite de cele omenești, într-un sens ori altul. Bătrânul nu este neapărat un infirm și un cerșetor de pensie, de la Statul care, în general, l-a jefuit. Omul cu adevărat împlinit este bătrânul capabil să înțeleagă rostul lui, al omenirii, Universului și Creatorului tuturor acestora.
În acest sens, în urmă cu peste un secol, Doctorul Gheorghe Marinescu a publicat o broșură de peste o sută de pagini, intitulată Bătrânețea Omului (cred că în anul 1924). În broșura lui, doctorul căruia, cu peste 35 de ani în urmă îi fusese încredințat creierul proaspăt răposatului Eminescu, spre examinare (!) (creier subtilizat de o pisică, de pe farfuria lăsată descoperită pe o fereastră), nu a putut face altceva decât să arate limitele falsei științe care era, deja, și a devenit tot mai mult, de atunci, ”Știința și arta medicală”. Medicina actuală nu vrea să știe ce este omul, pe care preferă, chiar ambiționează să îl ucidă, executând mandatul primit de la Spiritul Răului, care încă de la începuturile actualului ciclu civilizațional, a falsificat natura omului, din care a făcut un soi de robot biologic. Despre acestea însă cu o altă ocazie, dacă R3 Media va manifesta interesul necesar pentru așa numita Bătrânețe Verde, Medicină Neagră și altele.
Foarte frumos si sensibil. Multumim.