Poate am memoria scurtă sau percepția îmi joacă feste, dar parcă nu a fost niciodată o discrepanță atât de mare între discursul encomiastic/propaganda deșănțat-laudativă și statura omului politic în cauză.
Să ridici ode ceaușiste unuia care nu a făcut nici măcar partea de agendă de politici publice – criticabilă, greșită, dar asumată de el și ai lui -, unuia care e lemn tănase la orice, căruia în mod vizibil ideile nu-i tulbură luciul creierului, și care nu are nici măcar o fărâmă de carismă – fie ea și de bodegă -, sau un soi de halou, fie el și fals, care să provină din prestanță la nivel național, e un simptom în plus pentru continua degradare a sferei (non)publice românești.
De acum chiar e totul „dezvrăjit”, demistificat. Nici măcar nu mai e vorba despre tabere care să aibă o onorabilitate de opțiuni ideologice (gen Occident vs Autohtonism sau Rusofilie sau, dacă nu vrem termeni civilizaționali, Neoliberali vs Neosocialiști). Nu, totul e la vedere. Unii sunt plătiți de nemți sau aspiră să fie plătiți de nemți, alții sunt plătiți de francezi. Alții scheaună la ușa MAGA. Iar alții sunt de o naivitate vecină cu delirul sau prostia.
Trăim într-un simulacru de simulare. Simularea era înainte, când ceva mai părea că există. Simulam o țară, o politică, partide, opțiuni. Acum însă trăim într-un simulacru al simulării. Avem o non-țară, non-politică, non-partide. Nimic nu mai are substanță. Nici măcar agendele politice care nu ne convin.
Să luăm mandatul austerității al non-premierului care e încă premier fără a fi premier. Ideea – greșită, ideologic situată la extrema neoliberală – era de a „reforma” statul/administrația, de a tăia „privilegiile” bugetare, de a relaxa fiscal economia, de a tăia cheltuielile care încarcă bugetul.
Dar politice efective au consolidat privilegiile (marile salarii ale marilor ștabi de stat, inegalitățile din sistemul bugetar etc), au încărcat bugetul cu cheltuieli suplimentare, au lăsat administrația la fel de încărcată și ineficace, au împovărat economia cu taxe, impozite. Singurele „măsuri” au fost unele complet ineficiente și de nejustificat inclusiv ca idee de austeritate.
Să tai de la educație, să faci viața grea celor care oricum nu au venituri mari, să elimini categorii de la asigurările de sănătate, să tai de la handicapați și elevi – iată marele program al salvatorului și modernizării României. nu ajută în mod real la nimic. „Sectorul privat” n-a câștigat nimic de aici, ci exclusiv unele multinaționale, care-și păstrează marjele de profit în vremuri tulburi, însă doar pe moment.
Pare incoerent, însă se explică doar prin faptul că criteriul real a fost cea mai simplă decizie de luat care să satisfacă imediat interesele patronului non-premierului. Cam cât de idiot să fii să nu vezi asta? Prea idiot.
Unii sunt așa, dar ceilalți în mod vizibil sunt cei care câștigă într-un fel sau altul de pe urma patronului. Non-opoziția a acționat, într-un târziu, nu pentru că îi pică greu austeritatea, nici pentru că ar exista vreo reacție coerentă și structurată a capitalului local, ci pentru că așa a venit semnalul de la patronul politic.
Suntem, cu alte cuvinte, o țară-colonie clientelară al cărei mecanism de dependență începe să devină din ce în ce mai vizibil pentru că imperiul policentric intră într-o criză din ce în ce mai acută.
