Elogiu oamenilor care nu citesc. Titlul nu este ironic, iar lauda este sinceră, deși nuanțată și argumentată. Am cărți în bibliotecă, pe masă, sub masă, pe noptieră, lângă fereastră, în biblioteca din hol, în geantă, în mașină. Cumpăr cărți și reviste culturale, împrumut cărți, citesc articole online. Și totuși. Scriam în articolul precedent că am participat la conferința de lansare a cărții „Prăbușirea parentingului”, de Leonard Sax.
La un moment dat, psihologul Irina Petrea-Sullivan a declarat că există multe cărți, articole și luări de poziție incorecte, venind de la oameni care fie nu sunt realmente competenți, fie sunt, dar competența lor nu e dublată de onestitate. Ca atare, părinții bine intenționați, care citesc mult și vor să se informeze, se pot regăsi bulversați. Nu de puține ori, ei citesc opinii despre educație care se bat cap în cap. Și atunci, cum să aleagă?
Răspunsul psihologului a fost acela de a merge atunci pe intuiție și raționament personal, adăugând că sunt multe situații în care oamenii mai simpli și mai puțin școliți gândesc mai bine și iau decizii corecte.
Cumva, înțelegem că bunul simț și discernământul ne sunt înscrise în legea conștiinței, întărite apoi empiric, iar în chestiunile generale și esențiale de viață, fiecare (indiferent de pregătire) deține elemente suficiente pentru a judeca sănătos. Este ceea ce în spațiul anglofon se numește „common sense”, simțul comun – și este așadar comun tuturor, indiferent de parcurs academic, ca un element general uman. De multe ori, abia un grad mai mare de raționalizare și de cunoaștere ne poate face să ne poticnim și să ne încurcăm. Sau, în alte situații, ne poate face să justificăm alegeri incorecte, dar în acord cu slăbiciunile noastre. Este o idee enunțată și de pianistul și scriitorul Andrei Vieru, într-un articol de pe Contributors, în care dezvoltă teza că manipularea poate prinde mai ușor la oamenii cu studii superioare, decât la cei fără studii. Cred că merită să dăm un citat mai lung:
„Expresia „idioți utili” fusese, cred unii, inventată de Lenin și se referea, se spune, la anumiți intelectuali. Oricine ar fi adevăratul inventator al expresiei, istoria îi dă din când în când dreptate: în ciuda unei prejudecăți, „intelectualii”, desigur, nu toți, sunt în general ființe mult mai manipulabile decât cei fără studii. E și normal să fie așa: la cei ce vor deveni într-o bună zi „intelectuali”, formatarea, setarea gândirii începe din timp, de pe băncile școlilor și ale universităților.
Așadar, bazele manipulării intelectualilor nu numai că se pun mai devreme, dar și continuă mai mult timp decât la ceilalți muritori: continuă și se consolidează în universități, unde formatarea tinde să înlocuiască formarea. Prin urmare, manipularea ulterioară a celor „cu patalama” va fi mai lesnicioasă și mai eficientă. Ce-i drept nu în toate direcțiile, ci — vai nouă! — doar în direcția prevăzută de formatare.
Nu spun că „muritorii de rând” n-ar fi și ei manipulabili. Evident că sunt. Pe de-o parte însă, sunt mai greu de manipulat; pe de altă parte, rezultatul e totdeauna mai superficial: mulțimea e totdeauna manipulată efemer, în direcții diverse. Mulțimea rămâne totdeauna, cum s-ar spune, în bătaia vântului. De aceea, reformatarea în planul mentalității a unor întregi popoare nu intervine niciodată, chiar și la scară istorică, de pe o zi pe alta. „E ușor să convingi gloata, e greu s-o menții în convingeri”, spune în esență Machiavelli. Gloata încremenește mai greu „în proiect”, dar s-a văzut de-a lungul istoriei că nu e deloc imposibil. Un om poate fi înșelat o viață întreagă, poporul nu la infinit.” https://www.contributors.ro/despre-manipulare/
Cumva, omul are o busolă interioară. Sau, mai bine zis, o voce lăuntrică ce doar trebuie ascultată. Însă pentru asta omul trebuie să facă liniște și să își asculte propriile gânduri. O problemă a societății noastre, a omului modern, este aceea că el și-a redus cantitatea de gânduri proprii. Aproape tot timpul face ceva: muncește, se uită în telefon, se uită la televizor, citește. Dacă toacă legume, ascultă o conferință sau o emisiune.
Dacă merge pe stradă, ascultă muzică sau un podcast. Dacă are timp, intră pe rețele de socializare. Dacă muncește în grădină, posibil să fie iar cu căștile în urechi. Când își mai ascultă omul modern gândurile?
Când aceste gânduri ale sale sunt și altceva decât reacții la ceea ce i se dă? Chiar și dvs, care citiți acest articol, aveți un gând care e antrenat de rândurile de față. Câte breșe de liniște mai avem, prin care să țâșnească gânduri eminamente proprii, fără ca ele să fie reacții la ceea ce ascultăm, vedem pe un ecran sau citim?
De fapt, cred că există riscul ca nouă să nu ne mai vină suficiente idei, să nu mai fim suficient de creativi, cu inițiativă etc, tocmai pentru că mestecăm prea mult gânduri străine. Veți spune că acestea ne și inspiră. Ne uităm pe youtube la un tutorial de văruit pereții sau la o emisiune de grădinărit (o recomand pe Liziqi!) și asta ne inspiră și pe noi. Este adevărat!
Totuși, pe de altă parte, sunt gânduri pe care nu mai ajungem să le gândim din pricina unei aglomerări de distrageri (sau distracții). Ecranul, dar chiar și cărțile, ne dau propriile piste de gândire și reflecție. Spațiul gol, acela în care se aude deodată vocea lăuntrică, liniștea necesară reculegerii, rugăciunii, reflecției, toate acestea sunt amenințate din așa de multe direcții astăzi!
Am o bună prietenă cu care am pierdut total legătura de 4 ani. Absolventă de Cibernetică și apoi de Teologie-Asistență socială, s-a călugărit în urmă cu circa 10 ani. Înainte de asta, o vreme lucrase ca asistent medical la centrul Christiana din București. Unul din bolnavii îngrijiți de ea acolo, în anii 90, fusese Petre Țuțea.
Îmi spunea că ajunsese la finalul vieții plin de regrete, pentru felul în care trăise. Cum așa? Nu înțelegeam și am întrebat-o. Omul acesta fusese bun, înțelept, mărturisitor al credinței. Și atunci? Ce să regrete?
Răspunsul a fost: faptul că nu dăduse mai mult timp rugăciunii și lui Dumnezeu, iar viața lui se risipise în slujba unei cunoașteri lumești, raționale. Am vizitat-o pe prietena mea la chilia sa de mănăstire. Pe un perete întreg, avea o bibliotecă.
Își luase cărțile din lume cu ea, apoi se adăugaseră și altele: literare, istorice, religioase. Mângâia cotoarele cărților lui Dostoievski și mi-a spus că atunci când a început unul din romanele lui (nu mai rețin care) s-a învoit de la serviciu ca să îl poată termina. Așadar, un om iubitor de cărți, vorbind nu doar cu admirație, ci parcă înfocat despre unele dintre ele, un om care totuși știe ce loc trebuie să aibă acestea.
Niciodată principal, niciodată să ne absoarbă energiile astfel încât să nu mai trăim, să nu ne mai rugăm, să nu mai măcinăm propriile gânduri, ori să nu mai avem liniștea aceea necesară pentru a ne mai auzi și vocea lăuntrică.
Atunci? Să nu mai citim? Să îmi îndemn cititorii ca pe viitor să îmi ocolească articolele, și pe ale mele, și pe ale altora? Nu. Cred că soluția stă în moderație. Și, pe cât posibil, control și selecție. Nu a deschide la întâmplare internetul, ca să consumăm orice pică, iar apoi să dăm absent scroll. Ci să deschidem netul în mod mai activ și mai conștient, știind deja ce vrem să căutăm, ce autori sau ce platformă vrem să urmărim.
Cunosc pe cineva care mi-a povestit cum are pagina sa de facebook: albă, nu i se desfășoară înainte niciun conținut, niciun „wall”. A ales să nu urmărească pe nimeni. Nu știu dacă tehnic e posibil – dacă nu este așa, dau mai departe o informație înțeleasă inexact. Dar mi-a spus că asta nu înseamnă că nu urmărește efectiv pe nimeni, ci că intră el singur pe pagini de care e interesat.
Cu alte cuvinte, nu așteaptă să i se livreze, neselectat, orice postare picată acolo, ci face un demers conștient, de a-i căuta el pe acei autori (sau acele subiecte) de care e interesat. Desigur, asta înseamnă ca noi să fi ajuns deja la anumiți autori pe care îi știm, iar această ajungere (sau luare la cunoștință inițială) e de multe ori rodul unei întâmplări, a unei lipse de selecție. E adevărat și acest lucru.
În încheiere, aș spune că această săptămână a fost greu de dus, informațional, pentru mulți dintre noi. Am privit în exces știrile, am stat pe facebook (închis între timp), am căutat ipoteze și am încercat să înțeleg, să decelez printre declarații și fapte neclare, înșelătoare. Apa e tulburată, cu mult nisip, și e greu să vezi limpede.
Am pierdut vremea, am comentat și vorbit prea mult (biblioteci de cuvinte vane), m-am reapucat să mănânc zahăr, m-am lăsat de sport și de lecturi de suflet, am gătit mai puțin. Și atunci, în această stare de tensiune socială care afectează poate mai multă lume, una din soluții este, probabil, și liniștea aceea care ne-ar permite să auzim vocea interioară, ca să găsim „sensul comun”.
Discernământul.
