Timp de 38 de ani Anthony Atwood a trăit fiecare an, fiecare anotimp, în vecinătatea morții, așteptând execuția sa în închisoarea din Arizona. Pentru o vină pe care nu o avea, după cuvântul părintelui mitropolit Atanasie de Limasol. Și câte i s-au mai întâmplat în închisoarea din Arizona, lucruri înfricoșătoare din partea celor ce l-au considerat vinovat de acea crimă.
Tinerețea sa a fost marcată de delicvență, „tâlhării, droguri, afaceri, lucruri rele… dar singurul lucru pe care nu l-a făcut e acela pentru care l-au acuzat,” a scris ÎPS Atanasie. „Se afla doar în apropierea locului în cauză. Era pe dinafară cu totul. Nici nu știa de răul petrecut. Dar, pentru că el era cel mai renumit făcător de rele din zonă, l-au ridicat imediat. Și l-au condamnat la moarte.”
Spectrul morții nu l-a doborât pe Antonie, devenit ulterior părintele Efrem, prin tunderea în monahism. În ortodoxie, pe care a aflat-o prin proximitatea mănăstirilor ridicate în Arizona de starețul Efrem de la Muntele Athos, a găsit calea de a trăi dincolo de iminența morții, puterea și harul să îi ajute și pe alții, studiind, scriind, mărturisind tinerilor aflați în diferite situații de dependență despre o libertate profundă, adevărată ,pe care poți să o afli în Hristos. Precum părintele Nicolae Steinhardt, evreu convertit în închisoare, Anthony Atwood, evreu după mamă, l-a găsit pe Hristos sau a fost găsit de Hristos în celula sa din Arizona.
În seara de 8 iunie părintele Efrem a fost executat prin injecție letală. ÎPS Atanasie a scris cu puțin timp înainte de acest moment: „Oricum ar fi, cei care îl execută săvârșesc o crimă, omorând un om care chiar este nevinovat… Să facem multă rugăciune pentru fratele nostru Anthony, ca să-l binecuvânteze Dumnezeu și să-l întărească, să rămână credincios până la sfârșit și să primească de la Domnul cununa Vieții”. După rânduiala călugărilor, a fost dus la mănăstirea sa de metanie unde duhovnicul său părintele Paisie și obștea l-au înmormântat ca monah.
În cartea „Lumina din spatele gratiilor”, tradusă de Editura Sophia, părintele Efrem mărturisește drumul abrupt pe care l-a avut de parcurs: „Am trecut prin mari încercări până să ajung să înțeleg că am fost creați nu pentru a ne satisface dorințele egoiste, ci pentru a căuta împlinirea dragostei de aproapele, pentru a ne dărui celorlalți și a suferi pentru ei. Iar când spun „ceilalți”, mă refer și la vrăjmașii mei,” scrie părintele.
„Mulți dintre noi suntem preocupați de propriile nevoi și interese, neavând nici cea mai mică idee despre menirea noastră originară – aceea de a-L iubi pe Dumnezeu și a ne uni cu El… Aceasta e starea în care m-am regăsit eu, în lanțurile egoismului care-mi țineau sufletul despărțit de har.”
Iată că se împlinesc deja 20 de zile de la trecerea sa la Domnul, nădăjduiesc că Anthony Atwood a aflat drum cu Lumină spre cele veșnice. Și poate se va revela adevărul despre cazul său, peste timp, atunci jetfa sa va căpăta contururi noi în toate conștiințele.
Cartea este interesanta, inclusiv prin gustul (amar) rămas cititorului după ce a fost alături ,pe rând, de puștiul rebel, de infractorul incorigibil, de protestantul pocăit – a cărui lesă o simțea din plin și el, cititorul….
Apoi a fost alături de revelatul – drept – credincios, în final monah și, prin harul lui Dumnezeu, întors la originile Omului biped: una singură sobornicească și apostolească biserică.
Cum alor noștri contemporani nu le plac finalurile triste, tind să fie (dar niciodată nu vor fi, vorba poetului) optimiști, relaxați și cu cugetul informat de televiziuni și radiouri – deștepți adică, mă îndoiesc că această carte a fost parcursă de mulți. Aparent, lucrarea este apolitică, este un drum duhovnicesc al unui tâlhar. Poate fi cel de pe cruce, poate fi oricare din noi.
Vai, nu suntem criminali, nu-i așa? Cum să ne identificăm cu un atare monstru? Să citim înainte poate că e o altă parabolă pe care Hristos ne-a întins-o nouă, peste toate.
Semnalul de alarmă pentru ortodocși ar începe cu oglinda pe care o vedem pusă în carte conservatorilor americani, armatei, justiției, așaziselor biserici locale. Să continui eu: spiritului din orașele mici din zonă, adevărate oaze de încântare pentru dreptacii noștri. Credincioșiei unui Donald Trump, speranța conservatorilor noștri (mai puri decât ai lor) care, nu știu cum, se regăsesc în el, în Donald: Dar în care Donald, n-am habar – în omul de televiziune, în bogătașul care și-a cumpărat un fost model pe post de nevastă, în cel pe care l-a învins un sistem ticăloșit (așa cum ne-au păcălit în două rânduri și pe noi Constantinescu, apoi Băsescu, deci suntem vaccinați) sau în protestantul autentic, perfect adaptat sistemului, cănit pe la tâmple și zglobiu în declarații dar gol pe fond?
Tot ceea ce pe voi vă încânta în cinematografia clasică americană capătă în lucrarea unui fost infractor proaspăt convertit la ortodoxie debutul firesc întru promiscuitate: puștii nonconformiști, drăguți care fac pozne și trag un joint pe la colțul casei (dar care în filme devin oameni de toată cinstea mai târziu) ne sunt, aici devoalați simplu și atât de clar: nu există joaca de-a focul sau cu focul care să rămânî fără urmări. Cumva sistemul acesta conservator își alege viitoarele oi negre pe care le sacrifică pe altarul comuniunii între cetățenii respectabili. Pentru a da un semnal puternic ca ei dețin controlul, că lepădăturile pier în suc propriu. Și fără să murdărească cetățeanul de rând cinstit.
Suntem la ani lumină de duritatea și încrâncenarea, de lipsa de smerenie, de felul calculat de a fi al protestanților conservatori americani. Cu toate acestea de acolo își iau lumina conservatorii noștri care frecventează edituri de-ale lor, vizionează filme sau citesc parabole biblice care le justifică în fața lor înșile apetența spre occidentul de carton. Pe care da, îl preferă de o mie de ori modelului rus (supranumit azi putinist) în fața căruia strâmbă din nas cu stil, civilizat, nu lasă loc de întors. Despre cel bizantin nu mai spun, acela stă pe biserici frumos și drept, pe mantiile voievodale și, probabil unii mai avem câte un vultur bicefal pe brelocul cu chei.
Această carte e o lecție, o lecție profundă: lepădându-se de un sistem care se lepădase el însuși de el, dar care îi ține încorsetați într-o mândrie tâmpă pe alte milioane de americani, fratele Efrem a ales Adevărul.