Aveam în jur de 10 ani, când a trebuit să merg, cu mama, spre o rudă mai îndepărtată, pentru a-i duce un pachet de alimente. Era acolo și o sticlă de lapte ce lovea ghidonul bicicletei. Mama mă purta în spate, pe micul portbagaj, dar apoi a urmat o coastă abruptă și a trebuit să mergem amândouă pe lângă bicicletă.
Probabil m-am plâns de oboseală, din moment ce mi-a spus o vorbă pe care o țin minte: „ca să faci cuiva un bine, trebuie să îți faci ție un pic de rău”. Ruda noastră avea să se bucure de daruri, iar asta merita un pic de efort din partea noastră. Aceasta nu este, desigur, singura vorbă și atitudine care m-au influențat semnificativ. Se vorbește astăzi mult de stimă de sine.
Eu am trăit paradoxul de a mă simți simultan apreciată, ca și pusă la locul meu. Când noțiunile de matematică au început să se complice și să se rafineze, am primit și note mai rele. Nu am simțit însă niciodată că dragostea părinților pentru mine s-a diminuat sau că mă consideră un elev rău. Nu mi-au săpat stima de sine și nici încrederea. Totodată, când greșeam eram sancționată, măcar printr-o mustrare.
O surpriză a constituit pentru mine faptul că, atunci când mă plângeam de prieteni sau colegi care mă necăjiseră, mama nu îmi lua automat apărarea. Era surprinzător și oarecum frustrant, să văd că ea caută să înțeleagă cine a greșit. Iar dacă i se părea că sunt de vină, nu ezita să mă certe. Deci mama, care era așa de bună, care mă lua în brațe și mă liniștea, brusc, atunci când am mers la școală, nu îmi mai lua apărarea în mod nediferențiat și automat.
Asculta puțin (probabil atât cât să își dea seama ce se întâmplase), iar apoi îmi reteza plângerile. Când situația era incertă, spunea: „ai făcut și tu ceva, altfel nu se întâmpla așa. Pe undeva e și vina ta”. Efectul imediat a fost că nu i-am mai povestit despre conflictele mărunte. Dar am înțeles și altceva. Că ea nu este doar mama mea, ci pe undeva aparține și altora, având datorii față de societate și față de ceilalți. Este și un om bun, capabil să se gândească și la copiii cu care eu mă certam. Niciodată nu s-a îndreptat ca un uliu să atenționeze sau să amenințe pe cineva cu care eu aveam un conflict.
Nu a fost acea mamă-tigroaică, grabnică la a sfâșia pe cineva care îi amenință puiul. În mod ciudat, ea îi vedea și pe ceilalți. Îi vedea drept copii nevinovați care poate și ei aveau dreptatea lor și pe care ea încerca să îi respecte, ba chiar să îi protejeze. Astfel, am înțeles că nu aveam întotdeauna un loc privilegiat în ierarhiile sale, că nu mi se dădea automat dreptate, iar asta se datora poate și meseriei sale de educatoare.
Am înțeles că nu eram copilul-rege, iar ea era capabilă să vadă și alți copii, față de care să se arate empatică. Rezultatul a fost acela că am încercat să evit singură conflictele, am rărit plângerile spre părinți și nu mi s-a clădit un sentiment de îndreptățire.
Am ajuns treptat să consider că un copil învață cel mai mult din exemplul concret al părinților săi. Iar cea mai bună educație este, poate, nu aceea în care părintele se preocupă foarte mult de parenting, de relația cu propriul copil, ci de educația prin care copilul vede relația părintelui cu lumea din jur. Mai exact, relația celor doi părinți între ei, ca și relația părintelui cu: bunici, rude, vecini, cunoscuți și necunoscuți. Ca și atitudinea față de muncă, îndatoriri, odihnă, momente de reuniune, mese în familie și cu cei dragi etc. Poate nu o privire îndreptată în permanență asupra copilului, ci un exercițiu de a direcționa privirea acestuia spre lucrurile cu adevărat importante. Această afirmație e o mică parafrazare a maximei lui Antoine de Saint Exupery: „A iubi nu înseamnă a ne privi unul pe celălalt, ci a privi amândoi în aceeași direcție. ”
Și, în plus, refuzul de a-i permite accesul la telefon (sau acordarea unui acces limitat și controlat). Iată două direcții de parenting care deja au beneficii enorme.
Marți, 19 noiembrie, la sala Arcub, a avut loc o conferință de lansare a cărții „Prăbușirea parentingului”, de Leonard Sax, prilej pentru publicul prezent de a-i asculta pe pr. Vasile Gavrilă, Irina Petrea-Sullivan, Vlad Topan și Ninel Ganea.
Redăm mai jos câteva idei exprimate de invitați, prin citare din memorie. De asemenea, pentru un ritm de lectură mai rapid, nu vom indica numele vorbitorului.
- Rețelele de socializare, deși ne promit socializare și conectare, ne alieneaza unii de alții. Ele ne dau doar iluzia socializării, dar de fapt ne izolează. Este ca și cum am aștepta să ne hrănim cu poze de meniuri.
- Relația copil-părinte este mai importantă pentru formarea noastră, decât relația copil-congeneri. Numai că astăzi, când mulți părinți au abdicat din meseria lor de părinți, copiii se cresc unii pe alții. Se cresc în anturaj, se cresc pe rețele, pe internet, în pauze și așa mai departe.
- Cultura anti-familie de azi este evidentă la Hollywood, de exemplu, prin majoritatea filmelor în care părinții sunt adesea portretizați ca ridicoli, încuiați sau rigizi. În schimb șmecherii, golanii sunt isteți și simpatici.
- Publicul a fost întrebat și invitat să voteze – care credeți că este cel mai bun indicator existent în copilărie, pentru o ulterioară viață fericită și sănătoasă? Alegeți între: 1) stabilitate emoțională, 2) rezultate școlare bune, 3) stăpânire de sine, 4) amabilitate, 5) deschiderea la nou. Cei mai mulți au ales stabilitatea emoțională, însă apoi s-a indicat răspunsul corect, conform studiilor: stăpânirea de sine. Această calitate este cea care face ca un copil să crească fiind capabil să amâne o plăcere sau o bucurie în vederea unui scop. Datorită ei, de exemplu, își poate canaliza timp și energie pentru pregătirea unui examen, amânând ieșirile cu prietenii. Stăpânirea de sine îl antrenează pe copil pentru a respinge comportamente de adicție, de nemulțumire și frustrare. Îl face mai puternic și mai fericit.
- În unele cazuri, părinții divorțați concurează între ei pentru a seduce copilul. Urmează o spirală a răsfățului, a poftelor cărora nu li se spune „nu”, a cumpărăturilor și vacanțelor scumpe. Practic, cei doi părinți suspendă educația pentru a se lupta unul cu altul, pentru copil.
- Vorbitorii au prezentat mai multe exemple de copii care au o puternică dependență de telefon și jocuri. S-a detașat cazul radical al unui copil căruia părinții i-au amenajat o cameră de gamer și care nu a mai vrut să iasă din ea. Nici la școală și nici măcar la masă (mânca în cameră). Studiile medicale, ce presupun inclusiv scanări ale creierului, arată că persoanele dependente de ecran au modificări neuronale grave, în unele situații similare cu cele ale bolnavilor de Alzheimer.
În ceea ce privește cartea propriu-zisă, apărută la editura Contra Mundum, este bine de știut că e structurată în două mari părți: o prezentare de probleme, apoi oferirea de soluții, în oglindă.
Totul cu o franchețe aproape neobișnuită pentru lumea de azi. Nu sunt ocolite nici adevărurile incomode despre școala americană de azi, unde lipsa de respect și indisciplina au devenit regulă, iar nu excepție. Impresionează și capitolul numit „Modestie”, din care aflăm că ego-ul a generații întregi de americani a fost umflat, spunându-li-se cât de grozavi și talentați sunt.
Iar afirmația asta i-a condus pe mulți o vreme și le-a folosit drept motivație și combustibil. Dar în jurul vârstei de 25 de ani, când se face mai temeinic inserția în viața profesională și când încep să se culeagă roadele, atunci nemulțumirile și frustrările își fac apariția.
Atunci oamenii realizează că s-au păcălit sau au fost păcăliți. Unii dintre ei, care continuă să se creadă excepționali, se compară cu alții care au realmente succes, și atunci alunecă spre invidie și paranoia. (De ce aceia au reușit, iar eu nu? Doar sunt mai bun decât ei!) Li se pare că sunt neîndreptățiți sau că se conspiră împotriva lor, pentru a nu reuși.
Frustrarea crește, tensiunea și negativismul – la fel. Dintr-un om senin, care ar putea să își facă în mod onest treaba, cu micul său aport în societate, clădind o familie frumoasă, individul se transformă într-un om frustrat, suspicios și eminamente crispat și critic. Totul din pricina unei timpurii cultivări a mândriei și egoismului, atât de către familie, cât și de către școală.
În sfârșit, Contra Mundum aduce pe piață o lectură utilă, presărată și cu dialoguri, narațiuni scurte, exemple anecdotice – așa cum ne-au obișnuit autorii americani. Peste toate, însă, informații documentate și un posibil rețetar de educație, simplu și eficient.
