Cunoscutul scriitor și cercetător istoric, Vasile Lupașc Sfințeș, consideră că propagarea mitului conform căruia moartea lui Mihai Viteazul ar fi survenit în urma unei trădări este „dăunătoare”.
Într-un scurt articol publicat pe siteul Editurii Rhea, el trece în revistă sursele istorice privind moartea marelui voievod și afirmă că „nu putem vorbi despre o trădare a lui Mihai Vodă de către boierii și oștenii săi”.
„Există în conștiința populară, și intr-o oarecare măsură chiar în istoriografia românească o percepție greșită și dăunătoare în ceea ce privește ultimele clipe ale lui Mihai Vodă Viteazul.
În literatură și cinematografie, două instrumente extrem de puternice în conturarea imaginii oricărui personaj, Adrian Păunescu și Sergiu Nicolaescu au întărit ideea eronată conform căreia voievodul ar fi fost vândut de către ai săi.
În acest efort de argumentare a justeții canonizării voievodului, acceptarea atât de largă a unei astfel de preconcepții nu poate fi decât dăunătoare.
Un voievod trădat, de bună seamă că nu a meritat sprijinul poporului,cu atât mai puțin ridicarea în rândul sfinților sau, mai grav, a domnit peste un popor trădător.
Imprejurările morții lui Mihai Viteazul nu sunt întru totul lămurite până astăzi, dar, din documentele vremii se poate contura o imagine destul de clară asupra realității istorice a dimineții de 19 august 1601.
Victoriile și faima de care se bucura voievodul muntean precum și atitudinea mai degrabă de stăpân al Transilvaniei decât de supus al împaratului de după data de 3 august 1601, au stârnit nu doar invidia generalului Basta, dar și teama trupelor imperiale ca românii vor incerca preluarea totală a controlului în provincia proaspăt recucerită.
O prima tentativă de asasinat se întamplă în ziua de 18 august 1601, când Mihai Vodă este convocat la sfat în cortul lui Basta, dar planul nu poate fi dus la îndeplinire pentru că au fost observate mișcări de trupe ale valahilor, gata să-și apere voievodul[1].
Observăm cu ușurință deja din această primă mențiune a planului de asasinat că oastea Țării Românești era loiala voievodului și impunea respect imperialilor.
În aceeasi seară, aflam din relatarea lui G.Beduccini, că Basta și generalii săi țin sfat de taină și hotărăsc o noua încercare de ucidere a valahului, a doua zi.
Spre paguba întregii creștinătăți, această a doua tentativă este una reușita.
Se pare că Mihai Vodă este înșelat și inițial crede în intențiile pașnice ale valonilor și germanilor trimiși de Basta catre cortul său. Detaliile asasinatului au fost prezentate pe larg în numeroase lucrări și nu vom insista asupra lor.
Desigur, pare stranie lipsa de opoziție a oștenilor români, dar această pasivitate aparentă nu este o realitate istorică ci rezultatul unei prezentări partinitoare și interesate a evenimentelor.
Absența unor relatari detaliate despre luptele cu românii este justificată în primul rând de faptul că Basta și restul criminalilor nu își doreau ca imaginea lor să fie a unora care au ucis pe nedrept un atât de faimos luptător pentru Cruce.
Acelasi G. Beduccini, contemporan cu evenimentele, scrie ca: ”A fost trimisă o mare trupă de valoni în tabăra valahului Mihai, în urma unui sfat de taină ţinut de Basta György şi căpitanii săi în noaptea de 18 august 1601, cum să-şi desfăşoare trupele pentru o confruntare cu valahul”.
Deci ipoteza unei intelegeri secrete intre Basta și generalii lui Mihai Vodă nu poate fi luată în considerare.
Avem în schimb scrisoarea lui Ieremia Movilă,din 28 august,1601 în care se spune: „La sosirea armatei imperiale la cortul lui Mihai, s-a ajuns chiar la o luptă înverşunată între cele două tabere”.
Un alt detaliu esential despre locul în care se afla grosul oștirii lui Mihai ni-l ofera cronica Buzeștilor:
”Iar Basta făcu meșteșug viclean, că zise lui Mihai-Vodă ca să-și trimita toate oștile înainte la Făgăraș, numai să rămâie el cu Curtea lui și, trecând câteva zile, îi va da ajutoriu”. ( pentru recucerirea Țarii Românești)
În concluzie nu putem vorbi despre o trădare a lui Mihai Vodă de către boierii și oștenii săi ci despre o dispersare a oștirii impusă de realitatea politico-militară deosebit de ostilă. Chiar în aceste condiții, documentele vremii menționează ”lupte înverșunate”intre tabăra lui Mihai Vodă și asasini și descriu prudența cu care imperialii și-au pregătit iar mai apoi executat planul mârșav.
Faptul ca mercenarii, numeroși în oastea condusă de voievodul valah, nu au ripostat după moartea celui care îi tocmise, se incadrează în normalitatea vremii.
Astfel,considerăm că voievodul care și-a pus viața de atâtea ori în slujba Crucii și a mântuit Europa de groaza akingiilor, principele luminat care încă de la 1598(!) trimitea preoți munteni în satele din Transilvania pentru a vesti pe cei de acolo că vor veni ai lor, voievodul care a ridicat biserica ortodoxă din Ardeal la același rang cu cea catolică, cel care este de patru secole simbolul uniunii naționale merită cu prisosință un loc în calendarul sfinților români”, a scris Vasile Lupașc.
[1] Nicolae Iorga,Istoria lui Mihai Viteazul,Ministerul Apărării,Naționale,București,1935
Pe rol soluţionarea contestaţiei privind înregistrarea candidaturii domnilor Ion Iliescu, Petre Roman, Adrian Paunescu, Constantin Mudava, Emil Constantinescu şi Gheorghe Funar pentru funcţia de Preşedinte al României, la alegerile din 3 noiembrie 1996, depusa la Biroul Electoral Central cu nr. 436 din 14 octombrie 1996, de doamna Simion Ecaterina.
Contestaţia a fost înaintată Curţii Constituţionale şi formează obiectul Dosarului nr. 297 D/1996.
Curtea a decis soluţionarea contestaţiei fără citarea părţilor, având în vedere cerinţa legală a rezolvarii ei în maximum 48 de ore, potrivit prevederilor art. 14 din Legea nr. 47/1992, ale art. 11 alin. (2) şi (3) şi ale art. 28 alin. (1) din Legea nr. 69/1992, raportate la art. 85 din Legea nr. 68/1992 şi coroborate cu art. 581 alin. 3 din Codul de procedură civilă.
Magistratul-asistent prezintă obiectul contestaţiei.
În motivarea contestaţiei, doamna Simion Ecaterina susţine următoarele:
– Domnul Ion Iliescu “nu este român”, ci “este venit cu armatele roşii” şi “nu are dreptul decît de a sta în ţara, nu la conducerea tarii”. De asemenea, candidatul “a făcut parte din nomenclatura şi a ieşit revolutionar”, iar “în doua perioade de conducere a dus ţara la pirjol şi tot soiul de invazii”;
– Domnul Petre Roman “nu este român”, ci “este evreu, fiul lui Walter Newlande (veneticul) cel care a decapitat armata şi taranul român”. Domnul Petre Roman “după instalare în conducerea României a adus o invazie de evrei şi i-a instalat consilieri ministeriali peste ministere”;
– >>>>>>>>>>>>>>>Domnul Adrian Paunescu “este evreu venit cu armatele roşii – nu are dreptul la conducere”;<<<<<<<<<<<<<
– Domnul Mudava "este evreu" şi "nu are dreptul";
– Domnul Emil Constantinescu "îşi permite sa hotărască în numele poporului român" mai întâi ca "aduce el pe rege în ţara; poporul nu mai are dreptul să fie întrebat"; de asemenea, ca "aduce pe nemti sa ne se facă drumuri". Contestatoarea conchide ca "toţi sunt gata sa ne colonizeze".
– Domnul Funar este "reprezentantul Uniunii Democrate". Or, considera contestatoarea, "noi suntem o ţara România, nu uniuni".
Procurorul, având cuvintul, apreciază ca neîntemeiată contestaţia, întrucît motivele invocate nu reprezintă cauze de neeligibilitate, ci simple consideratiuni politice.