După cum am văzut și în materialul anterior, faptele românilor au fost glorioase și vitejești, atunci când aceștia s-au aruncat în luptă împotriva fanaticilor otomani.
În luna noiembrie a anului 1477, Ștefan cel Mare a invadat Țara Românească, l-a înlăturat de pe tron pe fostul său protejat, Laiotă Basarab și l-a instaurat pe tron pe Basarab cel Tânăr Țepeluș. Ca și în cazul lui Laiotă, loialitatea noului domn muntean față de Moldova va fi de scurtă durată, atât din cauza amenințărilor venite dinspre direcția Porții, dar și a presiunilor interne, venite din partea multor boieri. În anul 1479, Țepeluș participă alături de trupele otomane conduse de Isa-bey și frații Mihaloğlu la campania de jaf din Transilvania, însă, armata invadatoare este interceptată și învinsă în Bătălia de la Câmpul Pâinii de către forțele transilvănene conduse de voievodul Ștefan Báthory de Ecsed.
În iunie 1480, în timp ce Țepeluș era la Istanbul, Ștefan cel Mare, alături de voievodul Transilvaniei, intră cu trupele în Țara Românească și îl înscăunează pe Mircea al II-lea, unul dintre fiii lui Vlad Dracul.
În februarie 1481, Țepeluș revine în țară alături de trupe otomane conduse de către frații Mihaloğlu, dornici de răzbunare după înfrângerea de la Câmpul Pâinii, și își recapătă tronul. Otomanii au intrat din nou în Transilvania, însă, după ce află că Ștefan Báthory deja se afla în marș înspre tabăra lor, aceștia se retrag în Țara Românească, de unde plănuiesc să pregătească o nouă invazie în vară. Țepeluș nu își permitea să întrețină o armată străină pe teritoriul său timp de câteva luni, și în plus dorea pacea cu voievodul Transilvaniei, astfel că, acesta îi convinge pe otomani să invadeze în schimb Moldova.
În iunie 1481, Țepeluș, împreună cu Ali-bey și Iskender-bey, trece granița pe la Cetatea Crăciuna însă nu se îndreaptă spre Chilia, așa cum se așteptau moldovenii, ci înaintează pe râul Siret spre Roman, unde era adăpostit pretendentul la tron, Mircea al II-lea. Când au ajuns la Lunca cea mare, în zona Bacăului, otomanii au aflat că sultanul Mohamed al II-lea a murit, iar cei doi fii ai săi, Baiazid al II-lea și Gem, au început lupta pentru tron, astfel că, majoritatea trupelor otomane au părăsit Moldova pentru a se alătura luptelor interne, iar Țepeluș a decis retragerea spre Țara Românească.
La data de 8 iulie, armata munteană (care s-ar fi ridicat la un număr de peste 20000 de oameni) este interceptată de către forțele moldovene lângă Râmnicu Sărat. Bătălia a fost echilibrată (doi mari boieri moldoveni și cumnatul lui Ștefan au fost uciși), însă, victoria a fost deplină pentru domnul Moldovei. După unele surse, Țepeluș a fost prins și decapitat, însă, unii istorici susțin faptul că, acesta a fugit la sud de Dunăre, de unde se va întoarce pentru încă o scurtă domnie, în anul 1482. Otomanii care au participat la bătălie sunt urmăriți și uciși pe drum, până la cetatea Turnu (reședința lui Ali-bey), pe care moldovenii o asediază, după care întreprind o serie de jafuri la sud de Dunăre. Ștefan cel Mare îl pune pe tron pe Vlad Călugărul, un alt fiu a lui Vlad Dracul, însă și acesta se va supune noului sultan, Baiazid al II-lea, și va participa la asedierea și ocuparea Chiliei și Cetății Albe de către otomani, în 1484.
Urmează Bătălia de la Cătlăbuga, care a avut loc la data de 16 noiembrie a anului 1485, între trupele lui Ștefan cel Mare, și forțe ale Imperiului Otoman care apărau cetatea Chilia (azi în Ucraina). Armata moldoveană a fost victorioasă, dar Ștefan nu a mai fost capabil să-și continue acțiunile în vederea recuperării Chiliei. Drept răspuns la încercarea domnului Moldovei de a recupera cetățile maritime, Chilia și Cetatea Albă, sultanul Baiazid al II-lea (1481 – 1512) trimite o oaste otomano-tătară pentru pedepsirea acestuia. Astfel, noul sangeacbey de Silistra, Bali bey Malkocioglu, pătrunde cu trupele în Moldova, pentru a o jefui, trecând pe un pod ridicat peste Prut. Marea masă a oștirii sale rămâne între Prut și Nistru, el trimițând doar avangărzile să atace. Ștefan românul, alături de aproximativ 3.000 cavaleri poloni greu înarmați, nu s-a confruntat direct cu oștirile otomane, ci le-a atras în locuri strâmte, ca să le poată lovi mai bine: „…Și astfel, fiind pretutindeni bătuți de Ștefan, turcii au fost nevoiți să iasă din țara lui…”, ne transmite peste veacuri cronicarul polon Bielski. Bătălia finală s-a dat în apropiere de Chilia, lângă lacul Cătlăbuga, victoria fiind evidențiată și într-o cronică lituaniană: „…deodată oastea turcească și hoarda întreagă cu mare strigăt i-a lovit pe ai noștri [creștini] și trei ceasuri a fost mare bătălie, cînd polonii au început să intre în dezordine, să plece cu toții și i-au dus pe turci spre rezerva [moldovenilor]… Acolo toți turcii au fost înfrînți pe capete….”
Au rămas pe câmpul de luptă, lipsiți de viață, peste 8.000 de otomani și aproximativ 3.000 de creștini. În primăvara anului următor (1486) o numeroasă armată în frunte cu Baly-beg invadează din nou Moldova, intenționând s-o supună. Pentru acest lucru trebuia însă, mai întâi de toate, să-l detroneze pe Ștefan. În bătălia de la Șcheia (1486) moldovenii conduși de Ștefan i-au umilit și de această dată pe otomani, omorându-l pe Hronoda (Hroiot), pretendentul la tron. Cu toate că Ștefan a fost protagonistul unui incident care ar fi putut să-l coste viața, pretendentul a fost ucis printr-o stratagemă iscusită. Bătălia de la Șcheia a fost ultima confruntare cunoscută dintre Moldova și Imperiul Otoman, acest eveniment încheind războiul de 13 ani purtat de către Ștefan cel Mare și Sfânt pentru înlăturarea suzeranității Porții. Istoria noastră nu este cu absolut nimic mai prejos decât a altora, când vine vorba de fapte de vitejie, fiecare popor având șansa să-și croiască altă soartă, la care să se-nchine și crunții săi dușmani.
