Vechiului îndemn de a face o casă și a planta un pom ar trebui, probabil, să i se adauge: să faci o fântână.
Este un deziderat inclus într-un testament spiritual al celebrei cântărețe Maria Tănase, ce cuprinde trei dorințe, toate nerealizate: să nu fumeze niciunul din nepoții ei (nepoți de frați, deoarece ea însăși nu a avut copii), să i se facă o fântână pe un drum secetos. Și să aibă o înmormântare discretă – fapt cum nu se poate mai diferit de realitate, așa cum ne arată înregistrările vremii, încărcate pe internet.
În urma sicriului său se estimează că au venit aproape un milion de oameni. După alte estimări – un sfert din populația Bucureștiului, adunată să o conducă pe „pasărea măiastră”.
Revenind la prima dorință, ea a exprimat-o tocmai pentru că suferea de un cancer pulmonar, cauzat de obiceiul său de fumătoare înrăită, ce i-a curmat viața la 49 de ani. Și-a dorit, deci, ca urmașii ei să nu treacă prin aceleași suferințe. Cât despre lipsa copiilor proprii, știm din biografia sa că nu a mai putut avea niciodată copii, în urma unui avort făcut la 16 ani. A fost marele regret al vieții sale, încercând să răscumpere această mare greșeală din tinerețe prin ajutarea copiilor în lipsuri materiale și, în general, a oamenilor săraci.
Era de o generozitate extraordinara. Numeroasele buchete de flori pe care le primea nu le oprea pentru ea, ci le dădea florăreselor sărace ca să le vândă mai departe. Își împărțea inclusiv hainele de scenă, după o vreme…
Aceasta a fost Maria Tănase. Fântâna? Nimeni nu i-a construit-o. Nici Ministerul Culturii, nici vreo casă de muzică ce îi tipărește cd-uri, nici vreo primărie. În anul 2013, o echipă de arhitecți din București propunea un monument artistic în chip de fântână, pentru parcul Tineretului. Nu s-a concretizat.
În jurnalul Sfântului Sofian Boghiu de la Antim, citim că în anii 90 a revenit prima dată în Basarabia natală, după fuga în refugiu, în România. Acolo a mai regăsit un singur frate în viață și mai mulți nepoți. Pe unii dintre ei i-a cununat, căci trăiseră, în epoca sovietică atee, necununați, cu bisericile închise sau transformate în altceva (depozite, săli de spectacole etc). Abia în anii 90, în Basarabia creștinismul încerca încet să se reașeze, dar oamenii, după decenii de necredință, nu știau cum să se reapropie. În această Basarabiei, părintele Sofian o regăsește și pe o cumnată văduvă, bătrână (87 de ani), slăbită și îndurerată, care se luminează când îl vede și îl recunoaște. Și consemnează firesc părintele că femeia aceasta făcuse la viața ei 120 de fântâni! 120!
Unde sunt fântânile noastre? Ale orașelor și satelor noastre? Dacă ești însetat și nu ai bani de apă plată (care ne vine cel mai adesea într-un plastic periculos pentru sănătatea noastră și a mediului), sau nu ai la îndemână un magazin, de unde poți bea un pumn de apă? La un moment dat, exista în Cișmigiu un izvor la care oamenii veneau să își astâmpere setea, mulți luând bidoane pentru acasă : izvorul lui Mihai Eminescu. Există în București alte izvoare sau alte cișmele?
În general, marile noastre orașe sunt sărace în fântâni și izvoare publice. În Pitești, mai există astfel de cișmele, atât în cartiere, cât și în centrul pietonal. Mai sunt izvoare și în alte orașe (de exemplu, la Ocnele Mari), unele amenajate ca monumente, cu ansamblu sculptural, altele ca troițe. Dar, în general, nu observăm o grijă reală a primarilor pentru construcția de fântâni, deși accesul gratuit la apă potabilă ar trebui să fie o prioritate. La sate, fântânile publice la răscruce sau în fața unei case erau des întâlnite. Astăzi, lăsate în părăsire, multe dintre ele nu mai sunt funcționale.
Ele s-au construit altădată din grija gospodarilor care aveau acest simț comunitar destul de dezvoltat. Noi? Mai avem această solidaritate de odinioară, pentru călătorul însetat, sau pentru noi înșine? Câteodată, da.
