Faptul că întâlnim aceste basme (Cenușăreasa, Albă că Zăpada) la diverși autori, precum Charles Perrault sau Frații Grimm, în versiuni puțin diferite, arată spre tradiția orală medievală din spatele lor, care e fondul comun. Ramificările nu sunt de natură să le altereze sensul, indiferent de distanța în timp sau diversele accente pe care le capătă, în funcție de regiuni și cultură. Faptul că asemenea povestiri ajung să reziste atât și chiar să sufere dezvoltări ne spune ceva despre valoarea lor.
Nu vreau să ne pierdem în detalii de folclor occidental, ci aș vrea ca, dând la o parte vălul imaginilor Disney și sentimentalismul american secular, care au devenit supreme pentru conștiința omului de azi, să ajungem la codul real medieval al acestor povești și să recuperăm sensul lor.
Tema frumuseții din aceste povești este tema frumuseții divine, care e slujitoare și erotică în sensul grec al cuvântului eros (vezi Yannaras) versus frumusețea hybris-ului (superbia), care e de origine mai degrabă demonică și caracterizată de narcisism și rivalitate sau fragmentară și uzurpatoare. Aceasta este tema din “Albă ca Zăpada” și “Cenușăreasa” în varianta Fraților Grimm, în măsura în care tradiția și spiritul medievale nu sunt estompate de ideile liberale care subminau la ora aceea status quo-ul feudal, o poveste ca “Cenușăreasa” inspirând, de pildă, creații precum “Pygmalion” de George Bernard Shaw.
În orice caz, medievalul așa punea problema atunci când el gândea sau contempla frumusețea. În Evul Mediu, Disney ar fi fost de neînțeles. Pentru omul contemporan, conștiința medievală e cvasi ininteligibilă. Cea mai bună imagine a acestui divorț ne-a dat-o poate Mark Twain în “Un yankeu la curtea regelui Arthur” unde ne oferă imaginea limitelor de înțelegere a omului modern sau tabloul prejudecăților moderne asupra omului medieval.
Aceste fairy tales se fac ecoul acestei conștiințe medievale, adânc teologică, sufocată în noile versiuni repovestite de tip Disney și Hollywood.
Tema frumuseții de origine divină e comună întregului univers medieval pentru copii din Franța și UK până în Balcani și Europa de est. Făt-Frumos și Ileana Cosânzeana, de pildă, ca arhetipuri ale basmului românesc, sunt frumuseți irezistibile, nu întâmplător însoțite uneori de expresii precum “că la soare te puteai uita, dar la dânsa ba”. Nu sunt simple descrieri ale unei frumuseți fizice, să ne înțelegem, fiindcă nicăieri fata nu își pierde virtutea. Făt-Frumos e frumusețea care descrie înfățișarea voinicului, dar mai ales caracterul, virtuțile, fiindcă asupra lor se insistă de-a lungul întregii povești, un model pentru cei mici, care îi introduce în spiritul și adevărul vieții care trebuie să rodească în ei.
Tema frumuseții în “Albă ca Zăpada” ne dă din capul locului cheia creștină medievală a întregii istorii. Albă ca Zăpada e frumusețea înfățișării, dar mai ales frumusețea curată, angelică, e frumusețea iconică a purității care îi înnobilează frumusețea chipului, pe scurt e frumusețea curăției sufletești și a virtuții, e frumusețea erotică, în sensul clarificat de Christos Yannaras. Erosul este privit ca o categorie a persoanei, care este elan și tendință către unirea cu celălalt, iar în măsura în care constituie teonimie, “el pune în lumină capacitatea unificatoare a divinei existențe triadice, reciproca integrare animată de iubirea Persoanelor Treimii”, în sfârșit el face din reciprocitate modul și principiul de existență al persoanei*. Nu întâmplător, atunci când Albă ca Zăpada ajunge la casa piticilor, ea e însoțită sau, mai degrabă, călăuzită într-un fel de păsările și animalele pădurii. La somnul – moarte al ei, toate păsările și animalele pădurii vin la catafalc pentru a o plânge. Sfințenia în tradiția medievală are acest dar uneori de a atrage animalele, precum Sfântul Gherasim de la Iordan (secolul V), care este venerat în ambele tradiții, ortodoxă și catolică.
În cazul Cenușăresei, lucrurile stau cam la fel. La moartea mamei, sfatul pe care îl primește Cenușăreasa este ca, indiferent ce se va întâmpla, ea să fie totdeauna bună și cu sufletul neîntinat. Nu întâmplător, respinsă de surorile ei, frumoase și ele, dar de o frumusețe a hybris-ului, păsările și animalele vor deveni cele mai bune prietene ale ei, cel puțin în versiunea Fraților Grimm.
Frumusețea divină este frumusețea smerită, plină de candoarea nevinovăției, care împodobește chipul și se manifestă ca ascultare sau slujire și dragoste (de pildă, față de pitici), este frumusețea erosului ca forță unificatoare. În ambele povești, aceste frumuseți irepresibile au virtutea smereniei, a ascultării și evident, a răbdării, dublate de faptul că dincolo de hybris, sunt frumuseți magnet sau unificante, care oriunde ajung se bucură de solidaritatea tuturor, adică oameni (pădurarul care nu poate executa porunca reginei de a o ucide pe Albă ca Zăpada, își riscă viața încercând să o inducă în eroare pe regină), pitici, păsări sau animale.
Aceste frumuseți slujitoare și smerite sunt răbdătoare și, din acest motiv, în așteptare, o așteptare care e un ecou al așteptării eshatologice creștine, de vreme ce fiecare dintre aceste istorii se încheie cu un banchet sau o nuntă la care participă întreaga împărăție. În cazul basmului “Albă ca Zăpada”, originea teologică și biblică a imaginii e și mai pregnantă fiindcă se întâmplă două lucruri: are loc o înviere, Albă ca Zăpada e trezită din somnul – moarte (care e o imagine foarte reușită a așteptării creștine a învierii, care nu e descrisă ca o moarte sau neființă nicăieri, ci ca somn; nu întâmplător semnele morții nu apar pe trupul fetei Albă ca Zăpada, deși neînsuflețită), nunta cu mirele care a trezit-o, iar răul sau hybris-ul iese definitiv din joc, pierzându-și orice urmă de frumusețe în fața frumuseții adevărate, autodevorându-se.
Frumusețea hybris-ului, dimpotrivă, este egoistă și narcisică (superbia), stăpânită de mândrie sau aroganță, marcată de rivalitatea cu Dumnezeu la origine și uzurpatoare, a cărei finalitate e singurătatea absolută și moartea. Nimic din ceea ce e specific vieții nu înflorește aici. Nicăieri frumusețea hybris-ului nu e o frumusețe datătoare de căldură și viață, ea nu adună, ci sperie, împrăștie sau îngheață, sufletul sau regatul ei fiind, ca în “Crăiasa zăpezii” a lui Andersen, de gheață, o imagine a unei morți – vii închisă în ea însăși și însetată de putere, mai degrabă decât a unei vieți reale, generative și unificatoare. Regina nu întâmplător e prezentată doar cu o oglindă în care își oglindește continuu frumusețea, iar când i se aduce proba morții fiicei sale vitrege, o consumă rapid într-un act de canibalism a cărui semnificație în Evul Mediu era de a-ți însuși puterea sau energia victimei. Mândria și frumusețea ei orgolioasă o închid în singurătate, consumându-se narcisic în auto-oglindiri care o transformă într-o ființă lipsită de orice fecunditate și despotică. În cazul Cenușăreasei, surorile hybris sunt despotice și rele, Cenușăreasa, deși fiica bună a tatălui ei bogat, nu e decât o slujnică disprețuită și persecutat. Nu întâmplător, la final, mama vitregă și cele două surori sunt atât de surprinse de alegerea prințului încât, spune povestea, “…ciuda le învenină într-atât, că se traseră la faţă şi se făcură galbene ca şofranul.”
Ethosul medieval creștin e prezent peste tot în aceste basme. De la tot ceea ce precede nașterea acestei fete Albă ca Zăpada, adică o seară de iarnă cu un ac și câteva picături de sânge în zăpadă, amintind de psalmii 50, 8, combinat în perspectivă creștină cu 1Ioan 1, 7, și un gând – rugăciune al reginei de a avea un copil cu exact aceste trăsături văzute de ea în zăpadă, până la nunta cu prințul salvator, precedată de învierea din somnul – moarte (provocat de întâlnirea cu acest hybris, extrem de versatil și periculos care e regina vitregă), e profund biblic. Numai în tradiția medievală mai puteai întâlni asemenea rezonanțe creștine, și numai în literatura pentru copii mai puteau supraviețui ele de-a lungul unor epoci atât de ostile teologiei și spiritului medieval, precum epoca modernă.
Cu “Cenușăreasa” suntem exact în același punct, întrucât din contrastul acestor tipuri de frumuseți, biruința finală revine frumuseții atașate vieții și unificatoare. Cenușăreasa e frumusețea chipului și frumusețea spiritului unite într-una și aceeași persoană, frumusețea care cheamă și unește mai degrabă decât alungă sau îngheață, frumusețea al cărei glas îl ascultă păsările.
Nunta cu prințul care caută această frumusețe este tot ce poate fi mai expresiv sub raportul spiritualități medievale, întrucât prințul trebuie să elimine mai multe versiuni false, așa cum sunt surorile ei vitrege, înainte de a ajunge la frumusețea adevărată.
Ce poți înțelege din toate astea în repovestirile de tip Disney și restul de astăzi? Confiscarea imaginarului celor mici de acești creatori de imagini e o calamitate. Avem nevoie să redescoperim aceste basme, așa cum ele au fost gândite și transmise vreme de secole, până în timpurile moderne.
_______________
* “Erosul fie că îl numim divin, fie îngeresc, fie spiritual, fie natural, îl concepem ca pe o putere unificatoare și coezivă, care împinge ființele superioare să poarte de grijă celor inferioare, iar pe cele de același rang să intre în comuniune și în relații de reciprocă susținere și, în sfârșit, pe cele inferioare să se întoarcă către cele mai puternice și mai presus de ele” (cit. din Despre numele divine). Și mai departe, comentează Yannaras: “Această putere unificatoare a erosului, opusă tendinței către independență existențială a individualităților, manifestată după cădere, este însuși factorul dinamic al vieții care nu dispare în momentul căderii, ci continuă să păstreze icoana prototipului triadic al vieții în lumea creată. Aceeași tendință menține atât viața biologică, cât și posibilitatea raportării omului la Dumnezeu” (Christos Yannaras, Heidegger și Areopagitul, Anastasia 1996, p. 124, https://share.google/HDlNa1T6EJgdbHdCT)
