Rubrica de FILM | Bădăranii (1960), Sică Alexandrescu și Gheorghe Naghi

Negustorul Lunardo și negustorul Maurizio decid în mare secret să își căsătorească fiul și fiica, Filippetto Maurizio și Lucietta, dar lucrurile iau rapid o întorsătură când cei doi negustori descoperă, chiar în ziua când băteau palma, că secretul lor nu mai era un secret pentru nimeni. Ba cei doi tineri se văzuseră deja chiar în casa Luciettei. Ceea ce reprezenta o jignire intolerabilă adusă fiicei și casei lui Lunardo, la ora aceea.

Pe scurt, complotul nevestelor (acestor prieteni negustori bogați din Veneția secolului XVIII) și al unui cavaler străin, contele Riccardo, de a-i face pe cei doi tineri să se cunoască înainte de căsătorie este descoperit, înțelegerea este anulată, iar ce urmează, și anume lupta femeilor de a-i reabilita pe cei doi tineri, căutând să îndrepte lucrurile și să răstoarne decizia bărbaților lor, face din Bădăranii lui Goldoni (1760) și, în genere, din teatrul lui Goldoni un teatru de factură liberală. Nu întâmplător, Goldoni practica o meserie care ținea de profesiile considerate liberale la ora aceea, era jurist și căsătorit cu fiica unui notar bogat și scria într-una dintre cele mai liberale republici ale Italiei, Veneția, fără să mai discutăm că piesele lui se jucau fără mască, ceea ce reprezenta o revoluție în sine. Mai mult, o piesă ca Fata cinstită (1748) este preluată aproape în întregime de autori precum Beaumarchais în Nunta lui Figaro, în Franța, câteva decenii mai târziu, alimentând sentimentele revoluționare, iar la Viena, aruncându-l pe Mozart în disgrație.

Teatrul lui Goldoni e unul eclectic, numărând piese precum Pamela sau Războiul, în care exaltă puritatea sângelui albastru și virtuțile medievale cavalerești, care traversau teatrul unui Calderon de la Barca, Shakespeare, Racine sau Corneille cu un secol mai de vreme, dar Goldoni e mai curând un autor de comedii decât de tragedii și piese cavalerești. Tragediile și piesele cavalerești nu mai făceau deliciul marelui public, așa cum se întâmpla cu un secol mai de vreme. Cervantes, Molière, Ben Jonson, William Stevenson, Thomas Dekker sau Shakespeare consacraseră deja genul comediei inspirându-se din clasici, iar Goldoni apare exact în acel moment când comedia devenea, dacă vreți, o regină a teatrului secolului XVIII.

Or în comedii își fac loc mai ușor ideile liberale, care atunci dădeau năvală în Europa. Comediile sunt cele care se deschid mai ușor publicului larg și nu vor lăsa neatins nimic din elementele acestei lumi de sânge albastru și statu quo cvasi-defuncte, exaltand în schimb viața sănătoasă și virtutea omului simplu, un om în genere dintr-o bucată și cinstit, aducând la rampă barcagii veseli, slugi istețe, hangițe destupate la minte sau femei simple și devotate. Zeci, sute de personaje vor sublinia aceste noi tendințe împotriva acestei lumi de stăpâni, adică de conți și cavaleri faliți sau nesătui, corupți și răi. Teatrul lui Goldoni mustește de asemenea caractere.

Comedia lui Goldoni se afla în punctul în care nu mai trebuia să își facă griji, precum Don Juan, că va fi trasă la răspundere de vreun comandor de piatră pentru păcatul de a fi atentat și subminat virtutea și onoarea acestei lumi de blazon. Cam așa cum s-a întâmplat cu Molière, ce cade în dizgrație și pierde protecția regelui.

„Bădăranii”, în schimb, pare să ducă lucrurile într-o direcție diferită. Supunând discuției cerbicia unor negustori bogați din Veneția, Goldoni lovește în acea clasă purtătoare a ideilor liberale, care în Anglia, America sau Franța era în spatele marilor revoluții burgheze de emancipare politică și socială. Dar în ce fel, care e sensul acestei comedii?

Cu circa un secol înainte, Molière avea un succes răsunător cu piesa Burghezul gentilom (1670). Un burghez bogat aspira la noblețe și viața de la curtea regelui. Dar cum el se încăpățânează împotriva tuturor să-și atingă acest vis, încape pe mâna unor șarlatani și canalii, adică profesorași și nobili faliți, care doar îl jecmănesc, fără niciun alt rezultat. Direcția în care se uita această nouă clasă de îmbogățiți era greșită.

Goldoni nu pune nici el problema diferit. Și el critică acești exponenți bogați și orgolioși ai noii clase din Veneția (o făcuse deja în Familia anticarului) exact din același unghi. Cei patru prieteni negustori, încercând să fie singurii care hotărăsc într-o chestiune atât de importantă (care, pentru ei, avea toate aparențele unei afaceri bănoase, în definitiv ei uneau niște capitaluri acolo, nu doar doi copii), au tendința de a înlocui o lume, împotriva căreia s-au ridicat și pe care o detestă (ce ură nutresc față de acel conte, cavalerul soției negustorului Canciano), cu alta, o clasă atât de detestată de stăpâni cu alta nu mai puțin detestabilă.

Ca și Molière, Goldoni iese din acest impas răsturnând lucrurile, la final. Burghezul gentilom este tras pe sfoară, dându-și fata după acel băiat de condiție modestă de care nici nu voia să audă, iar în Bădăranii, femeile sunt cele care zguduie din temelii hotărârea și, cu ea, supremația acestor stăpâni, forțându-i să le accepte. Astfel, Goldoni contribuie cu soțiile venețiene ale acestor negustori, cu portretele unui burghez ca don Pantalone, cu femeile de condiție modestă și barcagiii lui cinstiți la redesenarea unei lumi în care vechii stăpâni nu sunt luați în râs și aruncați peste bord doar pentru a fi înlocuiți de alții la fel de răi, ci pentru a pune în locul lor o lume mai puțin sofisticată și orgolioasă sau fără blazon, dar mai sănătoasă, mai umană, mai respectabilă și mai bună.

Cu Bădăranii, Sică Alexandrescu și Gheorghe Naghi deschid seria Goldoni de teatru TV. Arhiva TVR număra în anii `80 o suită întreagă de piese ca Evantaiul (1975), Mincinosul (1972), Hangița (1986) sau Nebunia lui don Pantalone (1971). Dar Bădăranii lui Naghi și Alexandrescu intră în conștiința publicului ca o bijuterie a teatrului de gen, grație inclusiv unei distribuții de zile mari, cu Giugaru, Birlic, Calboreanu cap de afiș.

Să ne înțelegem, Gheorghe Naghi nu era aici la prima încercare regizorală de a pune pe ecran ceea ce nu se vedea decât pe scenă până nu demult. Dar cu aceste comedii din anii `50-60 (unde este co-regizor), el se alătură unui întreg efort de a duce valorile culturii naționale (Caragiale în speță) și clasice spre un public cât mai larg. Era o muncă imensă de pionierat, cinematografia de inspirație dramatică de dinainte de război cunoștea producțiile unui Jean Georgescu, bine primite de public (O noapte furtunoasă 1943, Visul unei nopți de iarnă 1946 etc), dar lăsa un spațiu imens de lucru pentru generațiile următoare de regizori. Practic, teatrul TV sau filmul de extracție dramatică este filmul cu care Naghi își începe cariera de regizor, consacrându-l ca un regizor care se mișcă în diverse registre cu aceeași ușurință cu care se adresează tuturor tipurilor de public.

Fiindcă Bădăranii și, în genere, întreaga comedie -de la Aristofan la Plautus și Terentiu, la Marivaux și Beaumarchais până la un Gogol, Caragiale, Nusic sau Iovkov- este de factură liberală, aceste producții sunt privite cu suspiciune și prefațate inept ca producții din perioada comunistă care serveau propaganda. Dar cum contextul epocii era pierdut pentru acest public, cum aceste personaje, precum don Pantalone (ascendența și ecourile lui în conștiința publicului italian) sau Arlechino, nu-i mai spuneau mare lucru, mai rămânea atunci comedia de moravuri sau caracter și comicul situației, care umpleau sălile. În plus, aceste comedii se jucau pe toate scenele lumii, se pretau la interpretări, dincolo de provocările imediate ale epocii la care căutau să răspundă, în sfârșit erau traduse și publicate în ediții de colecție, adnotate și introduse în programe școlare. Pe scurt, erau patrimoniu universal. Și atunci cum, de unde?

Ce pierdere reprezintă acest cinematograf pentru publicul tânăr de azi, superstimulat sau droggy, în era gaming-ului și a ecranelor 3-4D!