Of, Sinișa…

Citesc că a murit Sinisa și încă nu îmi revin… Nu îmi vine să cred! Nu are cum! Pentru că Sinisa este plămădit dintr-un aluat special, specific nemuritorilor fotbalului. El nu are cum să moară niciodată. Și pentru mine nu va muri vreodată. Off, Sinisa… Nu poate fi adevărat!

Ori de câte ori îl vedeai pe teren, aveai în față portretul luptătorului absolut. În copilărie, în tinerețe, la maturitate. Pentru că era genul de fotbalist cu care puteai merge și la război cu convingerea că și în caz de înfrângere ar fi dat totul.

Nimeni și nimic nu îi putea sta în cale. Loviturile lui libere conțineau esența cea mai fină a execuțiilor lui Roberto Carlos și Ronald Koeman la un loc. Precizie și forță. Dinamită pură pentru portarii adverși.

Când a ajuns la Lazio în 1998, sufletul mi s-a bucurat enorm întrucât știam că orice vis poate deveni realitate datorită lui. Pentru că Sinisa a fost un copil cu inimă de războinic și imagine de dur, care nu rămânea niciodată dator. Nici fanilor, nici antrenorului, nici coechipierilor și cu atât mai puțin adversarilor.

Când a venit în toamna lui 2000 la București cu naționala Iugoslaviei pentru un amical cu România, el a fost cel căruia i-am urmărit fiecare gest atât la antrenamente cât și în meci, deși îi admiram la fel de mult și pe Predrag Mijatovic și pe Dejan Stankovic. De altfel, Mihajlovic a și înscris golul sârbilor în meciul pierdut cu 2-1 în Ghencea.

Nu mi-a venit să cred nici când am aflat că are cancer! Cum era posibil să i se întâmple asta unei adevărate forțe a naturii, cu o determinare capabilă să mute până și munții din loc sau chiar cursul Dunării în Vukovarul natal, de pe teritoriul Croației?

Sinisa mi s-a părut mereu genul de om prin care nu poate trece nici glonțul. Mai degrabă, el te putea mitralia doar cu privirea înainte de a-și folosi precizia de lunetist la șuturile sale devenite o specialitate a casei.

Și totuși, a luptat cu cancerul, pe care l-a și învins într-o primă manșă. Nu avea cum să cedeze doar la auzul veștii că are leucemie. S-a luat la trântă cu boala, așa cum o făcuse cu toții adversarii săi de pe gazon. Ba chiar i-a aruncat o flegmă bine țintită, așa cum i-a făcut-o și lui Adrian Mutu, când românul îl enervase prea tare.

Și, totuși, de astăzi, mulți vorbesc despre Sinisa la timpul trecut. Cică moartea ar fi întors rezultatul în retur. Și ce dacă?, ar spune Sinisa. Lumea nu știe că el se va ridica din nou, așa cum a făcut-o după fiecare bătălie, fie pierdută, fie câștigată? Pentru că el și atunci când era înfrânt, rămânea, totuși, mândru.

Sinisa, eu știu că tu, de fapt, nu ai murit. Nu aveai cum, pur și simplu. Ai plecat doar puțin dintre noi. Dar noi vom fi mereu aici, așteptând să te întorci. Drum bun, Sinisa!

Articol publicat inițial aici și preluat cu acordul autorului