„Nu mai e nimeni în Piața Universității”, o carte tulburătoare, excepțională de Traian Ungureanu

Pe 27 iunie, la Editura „Muzeul Literaturii Române” a fost lansat volumul „Nu mai e nimeni în Piața Universității”, semnat de jurnalistul Traian Radu Ungureanu (TRU).

„Proaspăt întors în țară, la începutul anului 1990, jurnalistul BBC, la acea dată, Traian Radu Ungureanu fotografiază tot: manifestații politice sau civice, spații publice, personalități sau persoane anonime de pe stradă.

Totul este, mai ales în perspectivă, revelator, de la cum arăta Piața Unirii la interioarele Casei Poporului la conferințele de presă ale politicienilor vremii. Arhiva de peste 200 de fotografii a fost pierdută timp de peste douăzeci de ani, apoi aproape miraculos regăsită sub forma negativelor. Explicate și puse în context, având în slujba imaginii condeiul redutabil al jurnalistului Traian Radu Ungureanu, aceste fotografii ne vorbesc azi despre kilometrul zero al democrației românești, anul 1990, cu proiectele, speranțele și evenimentele lui, ale căror efecte se resimt și azi în societatea românească”, sună prezentarea oficială a editurii.

În realitate, însă, cartea este mult mai mult decât atât. Această colecție de fotografii este prin ea, însăși, o fotografie a unei țări, a unei Românii,  care pare total neverosimilă în ziua de azi.

La prima vedere, pare o fotografie – compusă din zeci de fotografii mai mici – a fenomenului numit Piața Universității.

De fapt, pornind de la fotografiile Pieței, autorul face o analiză lucidă – uneori melancolică – a resorturilor profunde care au dat naștere elitei intelectuale românești a anilor 90.

Mai mult, este „fotografiată” starea în care se afla cultura română în 1990. Și imaginea nu este ceea ce crede majoritatea sau ceea ce ni s-a repetat ad nauseam.

Traian Ungureanu diagnostichează exact ce s-a întâmplat în decembrie 89 și legătura cu nașterea Pieței.

Cine caută să-și valideze teoriile despre toate acestea va fi dezamăgit. Și unii și alții, vor fi nemulțumiți. Pentru că adevărul nu are o tabără și are darul de a deranja pe toată lumea.

Contribuția esențială a cărții este înțelegerea la cum s-a ajuns, în zilele noastre, la alianța nesfântă dintre tabăra euro-civicilor cu cea a marxiștilor reșapați. Împotriva cui? A majorității, bineînțeles.

Majoritate asociată când cu ceaușismul, când cu național-ortodoxia, când cu ambele. Elita intelectuală liberală a avut grijă pună semnul egal între cele două.

Putea co-exista tabăra național-creștină, reprezentată de Marian Munteanu, cu cea euro-seculară? Teoretic, da. Practic, nu. De ce nu? Nu pentru că ortodocșii, patrioții, ar iubi corupția și înapoierea, așa cum fals acuză „ceilalți”, ci pentru că ei ar fi făcut reformele fără să predea țara altora.

În schimb, tabăra reprezentată simbolic de Gabriel Liiceanu nu ne vede altfel decât predați, comasați în altceva.

De-aceea, tabăra liberal-progresistă a făcut tot posibilul ca să uităm că a existat o Piață a Universității. Adică posibilitatea ca România să fi ales un alt drum, un drum neconvenabil pentru intelighentia, cu tot ce decurge din asta.

Extras din carte:

„Însumând, moștenirea Pieței a însemnat că europenismul a ratat sau a evitat priza națională, devenind, în schimn, un atu și o posesie civic-liberală. […]

Dacă direcția care a dus la separația de plebe și la excomunicarea ei politică în România are un punct inițial, atunci „păcatul originar” trebuie căutat în Piața Universității. Într-adevăr, nu mai e nimeni în Piața Universității, dar asta nu înseamnă că momentul istoric al Pieței a fost învins de propria lipsă de importanță”.

Cartea poate fi comandată de pe siteul Editurii, aici