sâmbătă, iunie 15, 2024
ACTUALITATENaufragiul unei civilizații

Naufragiul unei civilizații

Suntem azi, după cum se pare, la un capăt de drum. Iar micile sau marile neajunsuri ale economiei, politicii, eticii, artelor și tehnologiei par să ducă toate la un scenariu legat de naufragiul unei civilizații.

În speță, a civilizației Occidentului, așa cum a fost el structurat în ultimele două sute de ani. Deși este discutabil dacă Occidentul merită să-i fie asociat o civilizație.

Civilizația este un ansamblu de realizări tehnice și artistice ce pot fi încadrate într-o viziune cuprinzătoare asupra lumii, viziune ce nu poate fi dată pe deplin decât de o religie autentică, de o viață spirituală vibrantă.

De aceea, este discutabil dacă Occidentul contemporan este o civilizație sau poate fi mai degrabă descris ca un tip aparte de cultură predominant tehnică din care derivă puterea lui economică, dominația sa militară, dorințele nestăvilite de expansiune și exploatare a tot ceea ce poate aduce profit.

Occidentul pe care-l observă Amin Maalouf este cel care inspiră, vrăjește și dezamăgește definitiv lumea arabo-musulmană, cel care induce acestei lumi multe dintre neajunsurile ei funciare.

[i] Pentru că, deși este despre Levant, despre lumea arabo-musulmană, eseul lui Maalouf este despre Occident, cel care a dat impusul și a creat condițiile proprii acestei descompuneri.

Nu este acesta un paradox, se întreabă autorul? Tocmai acum ne cuprinde întunericul, când trăim în cea mai bună dintre lumi, când suntem martorii celui mai spectaculos progres tehnic, când avem la îndemână („la un click distanță”, în jargonul obosit al progresului fără limite) întreaga cunoaștere, când viața biologică a omului se prelungește constant, când regiuni atât de întinse ies din subdezvoltare? Nu ar fi acum momentul, se întreabă Maalouf, să eradicăm bolile și sărăcia, să eliberăm omul de toate constrângerile, să împărțim bogăția opulentă prin deplină solidaritate, acum, când avem toate mijloacele la îndemână? Totuși, ne îndreptăm în direcția opusă. Iar cele două aspecte, eșecul lumii arabo-musulmane din Levant și groapa totalitarismului absolut în care ne afundăm, nu pot fi disociate.

Pe de-o parte, ce știm acum în Occident despre arabi și musulmani sunt stereotipurile legate de imigrația ilegală, terorism și intoleranță, uitând cealaltă față a islamului, a filozofilor, misticilor, poeților, arhitecților și savanților.

Pe de altă parte, descompunerea politică, marasmul economic, lipsa completă de speranță a arabilor și musulmanilor, ura lor de sine ce se traduce în violență disperată, este fenomenul pe care Occidentul îl combate fără să caute cauzele, fără să-și asume responsabilitățile. El preferă, în schimb, să concentreze puterea în mâna unei oligarhii politico-financiare tot mai înguste pe zi ce trece, oprimând orice critică prin supravegherea tuturor cetățenilor, prin extinderea suspiciunii, prin suspendarea și anihilarea tuturor libertăților, prin distrugerea completă a demnității, singura care face ca viața să merite să fie trăită.

Transformați în subiecți ai sistemului totalitar cel mai eficient de până acum, prin mijloacele tehnice ce lipseau naziștilor și comuniștilor, oamenii au fost decăzuți din starea lor normală de cetățeni în cea de simpli viețuitori, animale de companie docile, de care statul modern birocratic și oligarhic are permanentă grijă. Reduși la starea lor pur biologică, oamenii își umplu timpul cu vieți paralele, activități meschine, iluzii ieftine, droguri și realități virtuale, care sunt încurajate atât timp cât nu contestă Ordinea de Oțel a Stăpânilor.

Modernitatea occidentală i-a fascinat pe arabi și pe musulmani prin „progresul” pe care-l promova. Dacă aceștia se nășteau și trăiau în cadrul tradițional al vieții în același loc și timp de-a lungul multor generații, Occidentul a introdus în această lume neschimbată de secole eficiența, mobilitatea, profitul mai presus de orice. Dorind să devină pe deplin moderni, locuitorii acestui vast areal geografic al lumii arabo-musulmane au adoptat valorile occidentale. Cu precădere elitele au adoptat ideologiile dominante ale Occidentului, naționalismul și socialismul, adesea combinându-le într-o rețetă proprie, menită a depăși structurile degradante ale colonialismului european.

Construirea unui stat modern și eliberarea de tutela occidentală ar fi putut arăta altfel, dar puterile coloniale au șubrezit pozițiile reformiștilor mai moderați, precum Nasser în Egipt. Nesăbuit, Occidentul alimenta chiar forțele care i se vor împotrivi: Frații Musulmani, pe de-o parte, forțele armate laice, pe de altă parte. Când guvernul Mossadegh, un democrat modernizator, a cerut o parte mai mare din veniturile petroliere obținute de companiile britanice ce exploatau resursele subsolului iranian, răspunsul lui Churchill a fost un lobby susținut pentru o lovitură de stat americană la Teheran în 1953. Acesta este actul de naștere al islamismului iranian, alimentat mai târziu de ruptura dintre ayatollah-ul Khomeini și regimul șahului din 1964.

Reformiștii arabi erau preponderent socialiști, pentru că socialismul demonstrase lumii că națiuni ce-și formaseră recent statele sau își unificaseră recent teritoriile puteau avansa repede pe calea modernității prin mijloacele specifice centralismului și planificării economice. Revoluția din iulie 1958 răsturna de la putere monarhia irakiană și pe cei care se supuneau ordinelor Occidentului. Speriați că revoltele populare se vor răspândi în alte state arabe și musulmane, americanii au trimis divizii aeropurtate la Beirut, ocupând portul, căile de comunicații și transport și clădirile guvernamentale, impunând un nou președinte.

Acest mecanism de a produce lovituri de stat oriunde cei care conduc nu se supun ordinelor occidentale, oriunde există o suspiciune de neascultare și de „alunecare” spre blocul socialist, a distrus procesul de modernizare din aceste țări. Pe de-o parte, acest mecanism al loviturilor de stat a rupt ritmurile de creștere economică prin generarea unor crize permanente. Pe de altă parte, a adus la putere sau a susținut la putere dictatori, junte militare sau facțiuni etnice și religioase, alimentând ura și violența internă. Interferând în conflictele latente, religioase, etnice sau de clan, occidentalii produceau condițiile unor războaie civile distrugătoare în Rwanda, Irak, Afganistan, Libia, Yemen și Siria. Pe de-o parte, occidentalii ofereau sprijin logistic și informații despre „dușmanii” noilor regimuri, furnizând dictatorilor și guvernelor militare liste cvasi-complete cu cei care nu se supuneau în faptă, vorbă sau gândire noii ordini de inspirație occidentală. Pe de altă parte, inconștient, ei creau condițiile discreditării de ansamblu a socialismului și capitalismului, a modelelor de modernizare de tip occidental, alimentând frustrări, invidii și separatisme religioase și etnice.

Înfrângerea definitivă a comunismului a pus capăt modernizării acestor țări. În ciuda carențelor și limitelor sale specifice, ipocriziei pe care a cultivat-o și deziluziilor pe care le-a provocat, comunismul a jucat un rol integrator în toată lumea arabo-musulmană. Oricine nu se putea integra în etnia sau religia dominantă avea posibilitatea de li se alătura prin intermediul partidelor comuniste. De factură laică și egalitară, comunismul a reușit între anii 1920 și 1990 să-i aducă în comun pe cei care, altfel, nu s-ar fi putut niciodată alătura. Cei care au luat locul forțelor modernizatoare sunt radicalii religioși, adversarii lui Nasser din anii 1950, cei care au așteptat ca atât socialismul, cât și capitalismul, să se compromită iremediabil. Cum remarcă Maalouf, puțini s-ar fi supărat dacă spațiul de libertate oferit de marxism și situat la stânga ar fi fost înlocuit de un spațiu similar, situat la dreapta. Dar acest lucru nu s-a întâmplat, iar spațiul de libertate pur și simplu s-a evaporat. Minoritarii au redevenit niște paria și niște victime sigure. Când nu-ți mai poți exercita prerogativele de cetățean fără să faci tot timpul trimitere la apartenența ta etnică sau religioasă, înseamnă că țara s-a îndreptat pe calea barbariei. Când acest lucru nu mai este posibil, înseamnă că ideea de cetățenie și cea de umanitate sunt în criză. Acest lucru este azi adevărat în toate țările Levantului.

Revoluția islamică de la Teheran, proclamată de ayatollah-ul Khomeini în februarie 1979, era însoțită de cea conservatoare în Marea Britanie (mai 1979) și Statele Unite (noiembrie 1980). Ostilitatea dintre Occident și islamismul radical, revoluționar și tradiționalist, nu făcea decât să crească. Războiul global purtat de Occident împotriva islamului radical după 11 septembrie 2001 nu a făcut decât să adâncească diferențele și să alimenteze ostilitatea. Ceea ce înflorește acum în Occident, alimentând și mai mult frustrările din societățile arabe și musulmane care au preluat modelul capitalist după decesul comunismului, este obscenitatea discrepanțelor de venit, cultivată de „succesul” fără limite al unei elite tot mai subțiri, care „absoarbe” veniturile celor din fostele clase de mijloc într-un ritm terifiant. Deja este greu să mai vorbim de clasă de mijloc, pentru că aproape tot ce s-a câștigat în occident în materie de distribuție echitabilă din anii 1930 și până în anii 1980 s-a pierdut.

În fața terorismului islamic pe care-l alimenta prin diverse mecanisme politice și culturale (invazii, exploatare economică, dispreț la adresa islamului ca religie și stil de viață), statul modern birocratic occidental a dezvoltat un mecanism de pretinsă protecție, care nu face decât să desăvârșească adâncirea inegalităților și concentrarea puterii în mâna unei elite foarte subțiri. În fața criticilor sociale, statul occidental recurge azi la metodele cele mai sofisticate pentru suprimarea libertăților individuale. Reluând sloganul „pentru siguranța voastră”, că este vorba de amenințarea permanentă a unor teroriști infiltrați în chiar țesătura socială sau de amenințarea omniprezentă a unor virusuri și bacterii ce afectează bunăstarea societăților, statul birocratic reușește astăzi ceea ce nu reușea nici un sistem totalitar din trecut.

Supravegherea permanentă și controlul cvasi-total, care șterge din nou barierele dintre viața privată și spațiul public, nu ar fi fost posibile fără climatul de nesiguranță pe care statul birocratic occidental îl întreține, dar nici fără mijloacele tehnice sofisticate pe care occidentul le-a elaborat. Identitatea digitală, recunoașterea facială, supravegherea comportamentelor de consum, de deplasare și de petrecere a timpului liber, permisele de liberă-trecere condiționate (numite „certificate digitale”), urmărirea tuturor achizițiilor și a tuturor contactelor indivizilor, toate acestea ar fi fost imposibile în afara climatului de nesiguranță exacerbată. În fața unui astfel de aparat birocratic și privat (dar care lucrează în folosul guvernelor totalitare), indivizii de altă dată ar fi putut folosi cele trei strategii posibile în cadrul firmelor și organizațiilor. Ei ar fi putut protesta, dar acum chiar și cele mai nesemnificative devieri de la „adevărul” oficial (emis de autoritățile birocratice și răspândit de aparatul de propagandă privat) sunt sancționate prin etichetare (drept reduși mintal sau nedemni de atenția unor oameni serioși, credincioși „științei” pusă în slujba celor care conduc), suspendarea sau anularea accesului la canalele de comunicare (pentru violarea „standardelor comunității”, de fapt pentru ruperea consensului totalitar).

La fel de bine, ei ar fi putut părăsi organizația. Astăzi, însă, refugiul este iluzoriu. Pe de-o parte, nimeni nu se poate ascunde de tehnica de supraveghere fizică (sateliți, camere de luat vederi, comunicații internet) și monetară (preconizata moneda digitală). Pe de altă parte, sistemul birocratic a redus extrem de mult autonomia indivizilor. În câteva generații, dependența față de birocrația ce a fuzionat cu oligarhia a crescut masiv. Sub diferite pretexte dictate de diferite urgențe (teroriste, climatice, medicale), terenurile fertile ale fermelor agricole sunt rechiziționate (Olanda); semințele au devenit monopol al companiilor private ce susțin birocrația de stat (Statele Unite); încălzirea cu lemne și cu gaz devin ilicite (Uniunea Europeană); deplasarea cu mijloace de transport ce folosesc motoare pe benzină este și ea proiectată să dispară (Uniunea Europeană); creșterea de animale în gospodăria proprie este limitată la minimul, iar vânzarea de produse din carne direct de către micii gospodari interzisă (Uniunea Europeană).

Ceea ce le rămâne indivizilor, tuturor indivizilor, este supunerea față de puterea birocrației. Loialitatea lor le va fi recompensată prin furnizarea de curent electric, în limitele unui consum „decent” decis de birocrație; de un venit garantat, furnizat printr-o monedă controlată de aparatul bancar privat ce lucrează pentru statul birocratic sau direct de către stat, prin banca centrală; de un consum foarte limitat de carne și de lactate, până când aceste vor fi total înlocuite de alte surse de proteine (insecte și larve); prin acces la magazine alimentare private și la orice instituție publică, inclusiv spitale, pe bază de permis de acces („certificat verde”); prin posibilitate de deplasare în limitele administrative atent desemnate și controlate; prin acces la un mediu informațional și educațional complet epurat de surse de „contaminare culturală” („cancel culture”).

Supunerea lor le va face viața posibilă. Fără libertate însă, viața aceasta este mai mult (supra)viețuire. Acesta este, de fapt, naufragiul civilizației, dacă Occidentul a mai avut cu adevărat o civilizație după sfârșitul Evului Mediu creștin. Considerându-i pe cetățeni drept supuși, birocrația de stat ce a fuzionat cu oligarhia marilor corporații îi „salvează” în mod permanent de pericolele unei lumi ostile, cerându-le ascultare și asumarea vinovăției și rușinii ce le sunt permanent inoculate, pentru trecutul colonialist al strămoșilor lor, pentru „amprenta de carbon” cu care „murdăresc” planeta, pentru „lipsa lor de empatie” cu străinii care s-au stabilit, de-a lungul unei generații, în orașele lor. Tot ceea ce le este permis este să muncească, în ritm susținut, pentru a merita venitul pe care-l primesc din partea oligarhiei, având permanent în minte imaginea amenințătoare a inflației (produsă prin tipărirea de bani fără valoare chiar de către băncile sistemului) și impozitele ce le erodează complet veniturile curente și rezervele, făcându-i să-și închidă afacerile și să-și piardă proprietățile.

Ceea ce părea cel mai negru coșmar totalitar, precum cel descris de Orwell în 1984, părea pe veci îngropat de prăbușirea Uniunii Sovietice. Ne îndreptam, se întreabă Maalouf, spre o lume în care Big Brother va vedea și auzi totul, chiar și gândurile cele mai intime? O lume în care limbajul va fi atât de controlat și pervertit, că nu va putea exprima decât opinii conforme gândirii oficiale? Spre o lume în care fiecare gest, opinie și sentiment va fi observat și evaluat de către o autoritate omnipotentă, ce pretinde că acționează în numele intereselor supreme ale umanității? Dacă prăbușirea Uniunii Sovietice părea să elimine această posibilitate, acum răspunsul nu mai este deloc sigur. Ceea ce se pierde, în ciuda progresului tehnologic excepțional (sau tocmai datorită lui), este libertatea. Credem că progresăm, dar, de fapt, regresăm. Ceva se pierde pe drum, libertatea de deplasare, de a te exprima și de a scrie, fără a fi permanent supravegheați. Precum uleiul dintr-un rezervor spart, libertatea noastră se scurge, picătură cu picătură, fără să ne pese. Totul pare normal. Putem chiar să înaintăm cu viteză, fredonând. Până în momentul în care motorul ajunge în pană. Viața noastră privată devine un teren de supraveghere constantă, iar conformismul cu gândirea oficială singura cale de supraviețuire. Cum nu ar fi acesta naufragiul unei întregi civilizații

[i] Amin Maalouf, Naufragiul civilizațiilor, Iași, Polirom, 2019.

CITEȘTE MAI MULT

PARTENERI

Loading RSS Feed

Loading RSS Feed

 

3 COMENTARII

  1. „Înfrângerea definitivă a comunismului a pus capăt modernizării acestor țări. În ciuda carențelor și limitelor sale specifice, ipocriziei pe care a cultivat-o și deziluziilor pe care le-a provocat, comunismul a jucat un rol integrator în toată lumea arabo-musulmană. ”

    Adie vântul schimbării, îl simt și universitarii. Ca să-i răspuns d-lui universitar în stil democratic: „Say WHAT ?!” – adică aș vrea să îi reamintesc citatul unui clasic în viață, care ne-a spus că Estul „ne-a oprit dezvoltarea normală” (în 1944/45/47)

    N-am răbdare să-l citesc cuvânt-cu-cuvânt – o fi știind ce scriu (de decenii!) americanii la http://www.greanvillepost.com ?

    Eterna, obsesiva întrebare: „Ce ați știut și când ?”

    Astea trebuia să ni le spuneți la 1989, iarna.

    P.S.

    În Iranul lui 1953 ar fi lucrat un nepot al mărețului FDR, unu’ Kermit Roosevelt – de la o agenție de investigații centralizate. Dar asta vă spune altă dată. În tot cazul, DEPARTE TARE de realitate. Care civilizație ?! Circul e în derulare de DECENII – ȘI CHIAR SECOLE! Unu’ Gandhi, întrebat ce crede despre civilizația/cultura europeană, ar fi răspuns: „It would be a good idea” – susțin americanii.

  2. excelent articol scris de dl Dragoman.

    am o singură sugestie, ar fi ideal să fie împărțit acest text in capitole logice să fie mai ușor de urmărit firul ideilor. L-am citit pe bucăți și tot reveneam la el printre treburi și m-ar fi ajutat o structură vizibilă.

    mai vrem astfel de articole

  3. Arabii se victimizeaza ca de fiecare data dar ceea ce ii bulverseaza sunt tocmai tendintele noilor generatii de a renunta la cutumele odioase uneori ale islamului wahabnit.
    Cand vorbesc de interventia de la Beirut uita sa pomeneasca de majoritatea crestina care era atacata cu sprijinul mai multor state musulmane vecine.
    Iar cand vorbim de societatile europene tiranice putem sa luam contra-exemplul socialismului si egalitarismului suedez care este atat de tolerant incat emigrantii musulmanii, adica victimele acestui articol, au infricosat societatea.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

38,500FaniÎmi place

CELE MAI CITITE 24 h

Articole RELAȚIONATE