S-a născut cândva în primii ani ai veacului 1800, la Optași, Olt și a murit în luna august a anului 1832, la București. A îngrozit boierii și ocârmuirea, a băgat spaima-n oasele ciocoilor.
Lumea îi spunea Tunsu, Răspopitul sau Paracliserul, iar numele său real era Ioniță. Într-adevăr, viitorul haiduc a fost mai întâi paracliser (teoretic, persoană însărcinată cu paza unei biserici, îndeplinind și unele servicii la oficierea cultului), la Biserica Sfinții Voievozi de pe Calea Griviței și locuia chiar în curtea bisericii.
Însă, la un moment dat s-a răzgândit (motivele exacte nu ne sunt nici măcar acum cunoscute, unii zic că, haiducul s-a săturat de nedreptățile văzute, lucru plauzibil, datorită acțiunilor sale viitoare) în privința ocupației sale și a refuzat să continue parcursul profesional pe care l-a ales. Așa a plecat Ioniță în pădurea Strehareț din Olt să haiducească. În păduri, haiducul își găsește frați de cruce și un grup de haiduci se coagulează, după care cu toții o iau pe drumul Craiovei. La început, ceata lui Ioniță a fost unită cu cea a lui Amza Scorțan (un haiduc din zona Doljului, român care a luptat mai bine de 30 de ani împotriva tuturor celor care au parazitat neamul românesc: boieri hapsâni, austrieci imperialiști, fanarioți și ciocoi mârșavi și turci hoți. A fost ucis de către poteră în mlaștina de la Vadul Corbului, unde s-a ascuns împreună cu oamenii săi, deoarece au fost vânduți de către un localnic care îi zărise când se îndreptau spre păpuriș. Potera a dat foc păpurișului și stufului, iar când Amza a încercat să fugă împreună cu oamenii lui, potera i-a împușcat pe toți, iar trupurile neînsuflețite ale haiducilor au fost puse în furci la porunca boierului Stanciu), prin împrejurimile Craiovei, apoi cu cea a lui Anghel Panait (zis și Anghel Șaptecai sau Anghel de la ocnă, din Vâlcele, Olt. Haiduc în pădurea Strehareț la început, apoi în toată Oltenia și până în București. A fost spaima boierilor și domniei implicându-se în multe atacuri asupra boierilor. A fost și cu Iancu Jianu peste Dunăre. S-a făcut cârciumar la Drăgășani, apoi în București, s-a căsătorit cu o femeie bogată, tot cârciumăreasă. A murit otrăvit de către aceasta, din gelozie, când l-a prins că în drumurile spre fosta cârciumă din Drăgășani, unde se ducea des să se aprovizioneze cu vin, avea o ibovnică foarte tânără. Viața sa a stat la baza filmului românesc Haiducii lui Șaptecai (1971), regizat de Dinu Cocea. Rolul principal a fost jucat de către Florin Piersic), înapoi în Olt.
Ioniță devine pandur în armata marelui erou național Tudor Vladimirescu în anul 1821 și ajunge din nou la București, apoi la Drăgășani. Mai apoi, alături de oamenii săi controlează și acționează pe întreaga suprafață dintre București și Craiova. Haiducii „îi calcă” (jefuiesc, deși jaf nu se poate denumi retrocedarea unor bunuri furate de la români prin parazitare) pe neguțătorii care abuzau populația și pe boierii lipsiți de scrupule care se aflau în țară, la moșiile lor, și nu la terfelirea imaginii neamului românesc prin străinătate, la jocuri de noroc. Demn de reținut este și faptul că, Tunsu nu bea, nu omora, nu schingiuia și lăsa întotdeauna păgubașului bani de drum și de cheltuială. Mai mult, acesta dăruia bani în special văduvelor cu copii, gazdelor sărace care îl ascundeau, dar avea grijă și de ceată și cheltuia și pe armament și muniție, adică prețuia tehnica militară.
Citiți seria despre haiducii români, aici
George Potra avea să-l caracterizeze drept: „Un om voinic, frumos, cu știință de carte și cu o voce foarte plăcută, iar episcopul Ilarion al Argeșului, care-l prețuia, își pusese gând să-l roage pe mitropolit să-l facă diacon și chiar să-l investească în haina preoției”. Generalul Kiseleff a auzit de faptele lui Tunsu și i-a dat ordin ministrului de Interne, Iordache Filipescu, să-l prindă cât mai curând cu putință. Însă, are loc o adevărată răsturnare de situație, deoarece haiducul avea să devină din vânat, vânător. Ioniță l-a pândit pe Kiseleff la un popas între București și Târgoviște, dar nu l-a împușcat, deși putea să-l neutralizeze și să scape basma curată. I-a scris generalului: „Capul excelenței tale a fost azi în bătaia puștii mele. N-am voit să te omor, căci omoram pe un părinte iubit de țară”. Impresionat, Kiseleff a dat ordin ca Ioniță să fie prins, dar să nu se atingă nimeni de viața lui. Agia (organ administrativ din secolele XVIII-XIX în Țara Românească și în Moldova, însărcinat cu menținerea ordinii publice în capitală; totalitatea funcționarilor din această instituție – Ocolul agiei = parte centrală a capitalei administrată de un vel-agă) i-a întins o cursă. A promis o recompensă de 1.000 de lei și scutirea de impozite celui care îl va trăda pe Tunsu. Haiducul a fost trădat tocmai de către finul său.
La podul Grozăvești îl aștepta potera. Haiducii au fost împușcați. Tunsu și alți doi haiduci răniți s-au aruncat în apa Dâmboviței. Pe Tunsu l-au gasit aghiotanții lui Kiseleff și l-au dus degrabă la medici. Chinul rănitului a durat până spre dimineață. A fost înmormântat la marginea drumului care ducea spre Spitalul Pantelimon, în apropiere de Mărcuța. Așa avea să se sfârșească viața unui haiduc demn. Orice ar spune unii sau alții, rău-voitori sau neștiutori, oltenii au avut o mulțime de reprezentanți viteji și de seamă printre haiduci, astfel că, ar fi păcat ca povestea și moștenirea lor să piară.
Haiducii sunt exemplul viu al luptei pentru neatârnare și al vitejiei, dar și al adaptării perfecte la mediul în care acționau. Viața în sălbăticie, triumful în lupte inegale, mai mereu cu șanse împotriva lor, iubirea pentru populație și vice-versa, pe lângă multe alte lucruri, ne demonstrează faptul că, haiducii au ales să fie niște luptători pentru libertate, chiar cu prețul vieții, aceștia preferând să trăiască liberi, decât să moară zi de zi în lanțurile robiei ciocoiești.
