vineri, februarie 14, 2025
ACTUALITATEEliberarea de sub „tirania valorilor” : revolta populismului

Eliberarea de sub „tirania valorilor” : revolta populismului

Ceea ce acum câţiva ani putea fi doar anticipat, astăzi se desfăşoară sub ochii noştri, numai că în forme şi cadre de neimaginat la acea vreme. Cum bine se spune, realitatea bate filmul. Oamenii cu idei, adică intelectualii, rămân însă consecvenţi propriilor idei. Unii continuă, în răspărul realităţii, să pună aceeaşi placă expirată, chiar dacă inadecvarea la frământările prezente devine tot mai evidentă.

Unul din aceştia ar fi de pildă dl. Teodor Baconschi, un distins şi binecunoscut intelectual al României postcomuniste, care face parte şi din cercul celor care s-au implicat şi politic (îşi mai aduce cineva aminte care au fost „realizările” lor pe acest tărâm?).

Ca reacţie la tot ce se întâmplă în aceste zile în România şi în întreaga lume, domnia continuă să ne comunice variaţiuni pe aceeaşi temă. Conţinutul e acelaşi, doar ambalajul diferă. Cea mai recentă variantă a unei idei vechi şi fixe exprimată în forme noi e publicată în „Libertatea” şi sună astfel: „„Mâna nevăzută a lui Dumnezeu” și votul irațional. De ce „suveranismul” agravează problemele pe care pretinde că le rezolvă.”

Text din care fragmentele esenţiale sunt: „Prin componenta lor ruralistă și antimodernă, asemenea formațiuni (legionari, național-comuniști, vadimiști, „diaconiști”, auriști sau „georgiști”) idealizează un trecut mizer, sărac și servil, căutând simultan să blocheze apariția oricărui patriotism constituțional, bazat pe valori civice împărtășite de toți cetățenii. (…) Tot ce vreau să arăt e că nu trebuie să ne revoltăm împotriva „sistemului” românesc pentru că, de bine, de rău, ne-a adus în UE și NATO, ci pentru că am acceptat decăderea lui la nivel de bodegă, socotind că șmecherașii agramați și activiștii corupți, controlați de servicii secrete abuziv implicate în politică, ne reprezintă mai bine decât compatrioții școliți, poligloți și suficient de inteligenți pentru a înțelege corect mizele dezbaterilor contemporane. Ca să schimbăm ceea ce eventual nu ne convine în funcționarea UE și NATO, nu avem nevoie de scandalagii semidocți și nici de argați complexați, ci de o garnitură politică eurocompatibilă.”

Bun, am înţeles. Problema României s-ar reduce în viziunea d-lui Bachonschi, în esenţa ei, la o clasă politică ineptă. Care, dacă ar fi înlocuită cu „băieţi deştepţi”, „şcoliţi”, tot unul şi unul, ar rezolva atunci toate problemele şi poporul nu ar mai avea de ce să se revolte. Cu alte cuvinte, pledoaria ar fi pentru o „elitocraţie”, pentru conducerea unor „elite” care din turnul lor de fildeş ar şti ele mai bine ce e bine pentru „mase”.

Relaţia acestora cu poporul ar ţine de „patriotismul civic”, iar nu naţional. Elitele „luminează”, iar gloatele vor trebui să se lase „luminate”. Dar cu ce fel de „lumini”? Bazate pe ce fel de „valori”? Aici e nodul gordian al problemei. Poate o elită ruptă de realitate, sau care slujeşte altor interese, să-şi impună setul de valori asupra maselor? Prin educaţie, propagandă, spălare pe creier, legi restrictive care taxează delictul opiniilor „greşite”, cu reeducarea forţată, dacă nimic altceva nu mai merge?

Nu doresc să intru aici în profunzimea unei teme eterne care marchează istoria românească a ultimelor aproape două secole: fractura culturală şi ideatică dintre un autohtonism cu fondul său organic şi formele fără fond ale elitelor mimetice ale occidentalismului progresist. Ci doar să constat care este realitatea.

Iar pentru aceasta sunt valabile aceleaşi constatări pe care le-am făcut într-un text din volumul „Marionete ale destinului” publicat în anul 2018. Astăzi ele sunt poate mai actuale decât oricând. Această realitate îi contrazice flagrant pe intelectualii „dilematici” de genul lui Teodor Baconschi sau Sever Voinescu, la care mă refeream în cele scrise atunci, ca fiind exponenţi ai exact aceluiaşi tip de idei. Adică personaje şi idei interşanjabile, dar incapabile sau nedorind să suprindă pulsul realităţii şi aspiraţiile propriului neam. Chiar dacă mesajele care ni se servesc din partea unor asemenea intelectuali sună preţios şi elitist, ele nu sunt decât o însăilare superficială de termeni pretenţioşi, care nu pătrunde la miezul adevăratelor probleme care frământă societatea.

Dar, înainte de a prezenta textul amintit, al cărui titlu l-am preluat cu o uşoară modificare şi pentru articolul de faţă, se impune o precizare. Am folosit termenul de „populism”, inclusiv în titlu, pe care îl păstrez şi acum. Astăzi acest curent politic se autodenumeşte „suveranism”. Asta poate şi fiindcă „populismul” a devenit între timp o etichetă cu conotaţie negativă, exploatată de propaganda progresistă. Totuşi, acest termen, care îşi are rădăcina (nu doar lingvistică) de la „popor”, exprimă mai corect realitatea la care asistăm. Dealtfel în textul care urmează, această semantică este un element esenţial.

*

Optimismul cu care omenirea a întâmpinat intrarea într-un nou mileniu s-a risipit, făcând loc unei agitaţii entropice. Viziunea unui viitor bazat pe progres liniar şi valori raţionale s-a estompat şi ţine cu greu piept clocotului haotic al energiilor iraţionale care răbufnesc din adâncuri. Am intrat într-o nouă eră, numită „post-adevăr”, în care atitudinile sunt dominate de emoţii şi interpretări subiective, iar nu de acurateţea informaţiilor.

Criteriile care sunt la ordinea zilei par a ţine mai degrabă de sfera iraţionalului, de penumbrele unei dimensiuni identitare ocultată în mod deliberat, considerată fiind drept depăşită, vetustă. Că lucrurile nu stau aşa şi că aceasta e o parte constitutivă esenţială a condiţiei umane, ne-o demonstrează ascensiunea pe scena politică din majoritatea ţărilor europene a tendinţelor „populiste”.

Actualmente acestea sunt „pe val” şi îşi pun o amprentă importantă pe lupta politică, fiind o contrareacţie la actualul proiect unionist european. Aceste concepţii pun pe primul plan principiul suveranităţii naţionale în detrimentul unei construcţii a cărei geometrie e mereu ajustată din mers şi despre care nu ştim cum va arăta în final.

Cert este că se înfruntă două principii: cel globalist, în particular cel al unei Europe sub forma unui superstat federal, în care statele actuale ar urma să devină simple regiuni, şi cel al suveranităţii absolute, al identităţilor care se simt ameninţate de marşul irezistibil al globalizării şi de o imigraţie masivă, aducătoare de instabilitate şi aplificare a terorismului islamic. Această confruntare e percepută drept o realitate de ordin primordial, un criteriu suprem dincolo de veridicitatea adesea mai mult sau mai puţin parţială a argumentelor aduse pro domo.

Iată unul din factorii determinanţi care face ca milioane de oameni să voteze lideri politici ca Trump, Le Pen, Wilders, sau partide cu o atitudine net opusă actualului proiect european, cum sunt cele din ţări ca Franţa, Olanda, Austria, Germania, Italia, Danemarca, etc, partide care sunt în plină ascensiune, sau chiar la guvernare, cum e cazul ţărilor est-europene din „grupul de la Vişegrad”.

Unde se află România în tot acest peisaj?

Un răspuns potrivit este dat de Sever Voinescu într-un articol din „Dilema Veche”: „Suntem mereu în urmă cu câțiva pași. Decalajul istoric față de Occident este endemic pentru noi. Toți istoricii ne spun asta. România trăiește crizele – cel puțin pe cele culturale – la mult timp după ce ele au fost depășite în Occident. La noi nu se pune, încă, problema falsei Europe. Noi ne luptăm, încă, să ne dumirim care dintre noi e hoț și care nu.“

România se găseşte de fapt, după cum lesne poate fi observat, într-un cu totul alt stadiu al conştiinţei colective decât alte ţări. Acelaşi autor remarcă într-un alt articol: „A mia oară dovedim că binele ni-l facem noi sau alții, sau noi împreună cu alții, sau alții împreună cu noi – dar răul ni-l facem întotdeauna noi, cu mâna noastră. Dintre relele care macină România, cele produse autohton sunt atât de corozive și de toxice, încât cele care vin din afară, din spiritul birocratic al Uniunii, par biete mângâieri. Înainte de a reproșa ceva Uniunii Europene, se cuvine să ne reproșăm nouă înșine mult mai multe, dacă privim filmul de zi cu zi al stricării țării.”

Nimic nou, ştim asta din 1990 încoace. România se află aşadar prinsă între două rele: cel neaoş autohton, ca moştenire otrăvită a regimului comunist şi cel din afară, cu impunerea agresivă a agendei corectitudinii politice, a relativismului axiologic, a destructurării valorilor tradiţiei. Nu văd însă de ce nu le-am respinge pe amândouă şi de ce ar trebui să-l alegem pe cel mai mic dintre ele, aşa cum consideră mulţi (opiniile despre ierarhizarea celor două fiind, bineînţeles profund divizate).

Revenind aşadar la termenul de „populism”, care e în plină vogă în alte ţări, ar trebui să începem prin a ne pune întrebarea ce semnifică el cu adevărat? Ce se ascunde în spatele lui? Dincolo de această rezistenţă colectivă la tot ce ţine de „globalizare”, propulsată mai mult de sfera emoţiilor şi a resentimentelor care covârşesc adesea logica uneori deficitară a argumentului, mai există şi o altă cauză, de un ordin mai profund, care determină mai ales formele pe care le îmbracă acest curent antisistem care este numit „populism”.

Sintagma care o descrie cel mai acurat este aceea de revoltă împotriva „tiraniei valorilor”. S-ar putea înţelege şi „falselor valori”, dar să rămânem la prima formulare. Ea apare la mai mulţi autori germani, primul care întrebuinţat-o fiind filosoful Nicolai Hartmann în ideea de a atrage atenţia asupra pericolului de care sunt pândite chiar şi societăţile fundamentate pe „valori”: acela al absolutizării deliberate a uneia din ele, care exercită astfel o „tiranie” asupra celorlalte. „Fiat justitia, pereat mundus” – poate fi o ilustrare perfectă a acestui fenomen, de care nici România confruntată cu flagelul (real) al corupţiei nu este scutită.

Cu alte cuvinte, în ierarhia valorilor intervine factorul subiectiv. Ele devin fesul purtat de un anumit interes. Valorile nu se impun prin ele însele, ci sunt impuse de cineva cu o anumită agendă.

Aceasta este observaţia fundamentală făcută de Carl Schmitt într-un eseu publicat în 1960 iniţial doar sub o circulaţie restrânsă, dar care a devenit ulterior celebru: „Die Tyrannei der Werte”. Argumentaţia autorului e una devastatoare, demolând tot eşafodajul iluziei că o societate umană poate fi fundamentată pe asemenea „valori”. Însăşi această noţiune denotă un caracter mercantil, materialist, cuantificabil, negociabil, posibilitatea de a trata cuprinsul ei ca pe o sumă de mărfuri, ierarhizate în mod arbitrar. În accepţiunea sa, „valorile” nu au o existenţă autonomă, transcendentă, ideală în sens platonic, ci sunt validate, impuse şi acceptate. Nu se aplică termenul de „sein” (a fi) ci „gelten”, adică „a fi valabil”, „a le fi conferită valoare” (ceea ce în limba română e o pură tautologie). „Specificul valorii constă în aceea că în loc de existenţă (Sein) ea are doar valabilitate (Geltung). Setarea ei nu înseamnă prin urmare nimic, dacă nu este impusă; validarea ei trebuie în permanenţă actualizată dacă vrem ca ea să nu se evapore într-o aparenţă goală. Cine spune „valoare”, vrea să îi impună valabilitatea. Virtuţile sunt exercitate, normele aplicate, ordinele îndeplinite, dar valorile sunt setate şi impuse. Cine afirmă valabilitatea lor, trebuie să le impună. Cine spune că ele sunt valabile la modul intrinsec, fără ca această calitate să fie rezultatul acţiunii umane, nu face decât să mintă.”

Astăzi auzim vorbindu-se în mod ubicuu de „valori democratice”, „valori europene” sau „valori occidentale”, dar semnifică oare acest termen ceva de o natură diferită decât a sugerat filosoful german? Bineînţeles, acesta îşi duce critica până la capăt. Dacă ierarhizarea valorilor e una subiectivă, acest fapt devine legitimant pentru combaterea „non-valorilor”, mergând până la eradicarea lor. Se ajunge inevitabil la ciocnirea unor sisteme de valori diferite, fiecare absolutizându-se pe sine şi încercând să se impună în faţa celuilalt. Se dezlănţuie astfel acel bellum omnium contra omnes, în numele unor viziuni diferite asupra lumii.

Pentru Carl Schmitt, stabilitatea unei societăţi nu poate fi dată de asemenea „valori”, ci doar de principiile de drept. De o armătură juridică riguroasă, dar dezbrăcată de orice conotaţii „morale”. Ceea ce nu înseamnă că legile trebuie să aibă la bază imoralitatea, ci doar că ele ar trebui să dea dovadă, pe lângă claritate şi precizie, şi de o anumită „neutralitate axiologică”, de a nu încerca să impună o morală sau alta, ci să rămână un simplu cadru.

Desigur, în acest punct i se poate reproşa cunoscutului autor că este pândit de ispita formalismului, precum şi faptul că tăgăduieşte existenţa oricăror valori cu un caracter universal. Că, totuşi, o societate omenească nu poate fi imaginată în lipsa acestora. Aceste observaţii sunt întemeiate, dar trebuie spus că Schmitt nu a intenţionat o tratare exhaustivă a subiectului, el concentrându-şi critica sa asupra acelor „valori artificiale” care a observat că încearcă să se impună în practica juridică a Germaniei federale postbelice. După experienţa naţional-socialismului, tendinţa acestei practici a fost de a conferi legislaţiei statului german o aură de „moralitate”, multe texte de lege fiind interpretate (în mod exagerat) în această cheie. Scopurile lui Carl Schmitt au fost mai degrabă contextuale şi limitate atunci când şi-a scris eseul, şi totuşi, acesta a făcut ulterior carieră.

Ca dovadă că ideile lui Schmitt nu şi-au pierdut defel din actualitate stă faptul că ele (inclusiv titlul!) au fost preluate recent de un alt autor german. În cartea sa „Zur Tyrannei der Werte” (Klett-Cotta, 2010), Eberhard Straub le adaptează la contextul zilelor noastre. „În absenţa unei ideologii de stat, politologii, sociologii şi jurnaliştii invocă valorile şi conferă constituţiei o consacrare de natură civil-religioasă drept „carte sacrosanctă”. Valorile urmează să servească drept un surogat (Ersatz) pentru metafizică şi dogmatică filosofică sau religioasă, sunt invocate în continuare ca atare şi puse în legătură cu NATO şi UE drept „comunităţi de valori””. (p.15-16) „Prin practicarea virtuţilor, omul stă în permanentă legătură cu Christos, stăpânul istoriei. El este însă o persoană, este Adevărul şi Viaţa. Oricine poate ajunge la acestea urmându-l pe Christos, prin trăirea virtuţilor umplute de Duhul Său. În schimb, valorile sunt tributare vremii şi se modifică încontinuu în urma metamorfozelor societăţii.” (p.42) „Dragostea dintre Dumnezeu şi om se bazează pe atracţia dintre persoane, pentru că dragostea provine din adevăr. În acest sens Fericitul Augustin îi îndemna pe creştini „iubeşte şi fă ce vrei” (…) dar aceasta nu are de a face cu abstracţiuni de genul valorilor. Abia îndoiala în privinţa unui adevăr etern şi absolut sau în privinţa ideilor platonice a condus, sprijinită pe acele valori a căror natură e prin excelenţă materială, la echivalarea acestora cu Binele şi cu bunurile supreme.” (p.71) „Teoria şi sistematica valorilor au constituit la Max Scheler un substitut al metafizicii şi al credinţei într-un adevăr personificat.” (p.72) „Valorile nu sunt neutre, căci promotorii lor sunt partizani şi urmăresc dobândirea supremaţiei, o pretenţie care e cosmetizată sub asumarea unui pretins caracter obiectiv. (…) Lupta pentru existenţă a valorilor, cu variatele ei nuanţări, a condus la o moralizare a pieţei, a politicii şi a războiului, care în trecut era de neimaginat. Disputele moralizatoare se dovedesc a fi dintre cele mai brutale, deoarece dreptatea în propria cauză justifică orice mijloc folosit pentru a se apăra în faţa pretenţiilor injuste ale adversarului, care la rândul său este la fel de convins de dreptatea scopurilor pe care le urmăreşte.” (p.74-75)

Nu putem să nu recunoaştem  justeţea observaţiilor celor doi autori pe marginea „tiraniei valorilor”, mai ales dacă ne uităm la secolul trecut sau la cel actual, cu noua religie a corectitudinii politice. Acest exemplu era de neimaginat pe vremea lui Carl Schmitt, dar totuşi principiul i-a putut fi anticipat de mintea sa pătrunzătoare. Căci el se încadrează perfect în consideraţiile sale, prin aşa-zisele „drepturi” ale minorităţilor sexuale şi toate celelalte „dogme” aferente pe care le promovează. Au acestea un caracter universal în spaţiu şi timp, o valabilitate eternă? Sau intră mai degrabă în categoria unor „valori” impuse, în special în vremurile recente, în urma unei propagande asidue, a aplicării consecvente a unei agende particulare, interesate şi precis conturate?

Având în minte aceste lucruri, se poate afirma că ceea ce unii numesc „populism” nu reprezintă aşadar altceva decât o tentativă de eliberare de sub tirania unor „valori” dictate în mod apodictic (corectitudinea politică) şi impuse în detrimentul altora prin intermediul unei agende străină de neamuri, tradiţii şi credinţe. Iar subconştientul acestei atitudini protestatare l-ar putea constitui o sete de transcendent, de autentic, de etern, caracterizată adesea printr-o respingere mai degrabă instinctivă a valorilor-surogat.

„Populismul” pretinde a reprezenta vocea poporului în faţa unor elite politice care s-au înstrăinat de acesta. Termenul este însă instrumentalizat de aceste elite (care reprezintă poziţia actualului sistem, a „establishmentului”), fiind folosit mai ales într-un sens peiorativ. Etimologic vorbind, „populismul” pare foarte aproape de „democraţie”. Ambii termeni (primul de origine latină, al doilea de origine greacă) ar reprezenta întruchiparea voinţei poporului.  Cu toate acestea, rezonanţa lor actuală şi haloul de semnificaţii cu care sunt înconjuraţi îi situează într-un contrast extrem. Politicianul etichetat în mediile oficiale („mainstream”) drept „democrat” e bun, în vreme ce „populistul” e prin definiţie rău.

Critica elitelor fidele sistemului la adresa a ceea ce denumesc „populism” sună cam în felul următor. În primul rând trebuie delegitimată ideea de la care am pornit mai sus, anume aceea că acest curent ar reprezenta cu adevărat vocea poporului în faţa unei clase politice care i-a trădat aspiraţiile. Nimic mai simplu deci, decât a dinamita însăşi temelia acestei pretenţii. După aceştia, „poporul” în sine e o non-entitate, o ficţiune. Nu ar exista un popor omogen, care să se regăsească în mesajele politicienilor „populişti”. Argumentul se cam încheie aici, pretinzând că a rezolvat problema. Eventual se mai adaugă consideraţii după care societatea democratică modernă e una esenţialmente pluralistă, în care trebuie să îşi găsească locul cu aceeaşi îndreptăţire opinii din cele mai diverse. Calitatea de cetăţean nu e condiţionată de etnie, religie sau alte atribute, drepturile fiind aceleaşi pentru toţi. Ca atare, aşa-zisa „omogenitate” a poporului e ceva ce nu poate exista prin definiţie, prin însăşi natura societăţilor în care trăim.

E adevărat că aşa stau lucrurile în privinţa structurii societăţilor moderne, dar la orice argument se poate aduce şi un contraargument. Anume, cei numiţi „populişti” susţin că în fond ei nu fac decât să respecte principiile democratice: într-o democraţie, unde toţi au acelaşi drepturi, până la urmă regula este că „majoritatea decide”. Oricum am lua-o, principiul majoritar nu poate fi ocolit. Numai că şi aici asistăm la o dublă măsură. Atunci când majoritatea decide în spiritul „corectitudinii politice”, precum în acel referendum din Irlanda în urma căruia s-au legalizat căsătoriile între persoane de acelaşi sex, principiul în cauză e declarat drept „sacrosanct”. Însă atunci când acesta nu se încadrează în scopurile urmărite de elite, ci urmăreşte să apere specificul unei identităţi colective, democraţia bazată pe el este etichetată drept „iliberală”.  Căci, în ciuda celor care refuză să o accepte, realitatea istorică este că statele în care trăim sunt state naţionale, au o anumită istorie comună, o cultură, o limbă, o tradiţie. Fireşte că în multe state există minorităţi etnice sau religioase cu o prezenţă îndelungată, iar democraţiile moderne ţin cont de drepturile acestora. Nu aici este problema. În cele mai multe cazuri, statele se bazează din punct de vedere cultural şi identitar pe o majoritate, care din punct de vedere etnic, lingivistic şi cultural poate fi considerată drept omogenă. Orice om are o calitate etnică, vorbeşte o limbă maternă -se simte francez, spaniol, italian, german sau român- şi este format de un anumit mediu cultural. Adică are o identitate bine definită, al cărei substrat e unul mai profund decât simpla calitate civică de cetăţean al unui stat.

Ei bine, tocmai aceste identităţi sunt tăgăduite, atacate, desfiinţate de politica actualelor elite, aşa că negarea lor conceptuală nu trebuie să ne mire. Iar faptul că aceste tentative stârnesc contrareacţii cu un ecou substanţial, mergând până acolo încât să ameninţe hegemonia elitelor actuale, e un puternic argument empiric mai degrabă în favoarea existenţei acestor identităţi decât a inexistenţei postulate de unii.

Lucrurile stau mai degrabă la modul următor. Aceste identităţi sunt de fapt o realitate acceptată unanim, atâta doar că unii o fac doar la modul tacit, în vreme ce se străduiesc să desfiinţeze tot ce ţine de sfera lor. Pentru ei inexistenţa este mai degrabă un deziderat pe care l-ar dori împlinit, nu o realitate. Alţii, la rândul lor, reacţionează, încercând să afirme în mod activ existenţa acestor identităţi.

Desigur, elitele cosmopolite aduc de fiecare dată argumentul standard că „populiştii” tot nu au îndreptăţirea de a vorbi în numele întregului popor, căci din punct de vedere electoral (vorbind  de ţările occidentale) ei se află actualmente în cel mai bun caz între 20 şi 30 la sută din sufragii.

Un prim răspuns l-ar constitui observaţia că vorbim doar de un instantaneu electoral de moment. Dacă privim în trecut, vedem cum adeziunile la aceste grupări au sporit în mod direct proporţional cu măsurile luate de elite privind demantelarea valorilor tradiţionale şi cu tentativele de modificare a structurii etnice şi religioase a societăţii prin imigraţia de sorginte islamică. Tendinţa „populismului” e aşadar una ascendentă. Asta pentru a nu mai aminti că în ţări precum Ungaria sau Polonia cei numiţi „populişti” sau „iliberali” sunt la conducerea statului, fiind chiar susţinuţi de majorităţi solide.

Un alt posibil răspuns e acela că problematica identităţilor culturale are de fapt o bază mult mai largă decât poate fi cuantificată printr-un scor electoral. Împotriva politicilor progresiste, de erodare a valorilor şi a identităţilor se pot aduce şi argumente docte, solide, cu nivel intelectual, aşa cum s-a făcut de pildă în „Declaraţia de la Paris”, semnată de o serie de intelectuali de prestigiu. (…)

Astfel de abordări echilibrate, responsabile, venite dinspre acea parte a elitei intelectuale care nu susţine „sistemul”, ci manifestă o reală îngrijorare în privinţa problemei identitare, nu pot fi încadrate la „populism” decât printr-o etichetare abuzivă. O legătură totuşi există. Căci populismul nu reprezintă altceva decât vulgarizarea unor asemenea argumente. Termenul trebuie înţeles în primul rând în sensul său etimologic, de prezentare pe înţelesul maselor, al oamenilor simpli (iar nu neapărat în sens de trivial, ordinar, josnic, grosolan, mitocănesc). El întruchipează transformarea unei concepţii tradiţional-conservatoare într-un discurs electoral axat pe eficienţă şi câştig.  Se aplică astfel principii împrumutate din capitalismul liberal, urmând calea minimei rezistenţe prin folosirea unei retorici simplificatoare, adesea plină de stridenţe. E metoda care s-a dovedit a aduce profitul electoral maxim pe termen scurt. Strategia unui discurs în mod deliberat provocator s-a dovedit a atrage după sine cele mai multe reacţii (evident, negative), din partea presei „mainstream”, dar scopul unei mediatizări cât mai intense este astfel atins.

Fireşte că această abordare implică şi o serie de riscuri şi puncte de atac pentru anumite argumente critice care pot fi aduse împotriva „populismului”. Dinspre partea progresistă se vine cu acuzaţia de demagogie aruncată la adresa unui mesaj care ar propune soluţii simpliste, neviabile şi neadaptate la complexitatea societăţii actuale. Dinpre latura conservatoare poate veni întrebarea dacă accentul pus pe această „vulgarizare” în discurs a unor principii înalte, nu înseamnă la un moment dat o îndepărtare de ele şi în cele din urmă chiar o trădare a lor. Poate fi „scopul scuză mijloacele” o deviză legitimă? Sau pot fi câştigurile electorale facile, bazate pe intrumentalizarea unor teme fierbinţi, cum ar fi cea a valului imigraţiei islamice, un fenomen de durată, menit să consolideze acele principii amintite în conştiinţele oamenilor? Pot ele reprezenta baza unei contrarevoluţii conservatoare pe planul mentalităţilor? Dacă da, atunci e o bază extrem de fragilă, care ar trebui consolidată şi cu multe alte elemente pozitive.

În orice caz, consideraţiile din paginile de faţă asupra fenomenului numit „populism” sunt departe de pretenţia de a constitui o analiză exhaustivă. Ele se referă la un subiect a cărui influenţă în mod sigur va spori în anii următori şi sunt menite a furniza unele repere de bază celor interesaţi din rândurile publicului românesc. Evoluţia evenimentelor internaţionale merită urmărită în continuare şi ea nu ne poate lăsa indiferenţi. Chiar dacă problemele cu care se confruntă România de azi sunt cu totul altele, reverberaţiile luptei politice de peste hotare ajung în mod inevitabil şi la noi.

CITEȘTE MAI MULT

PARTENERI

Loading RSS Feed

Loading RSS Feed

 

4 COMENTARII

  1. Ce se poate vedea cu acești intelectuali ratați este că trăiesc in lumea lor paralelă cu realitatea. Cel mai fain lucru este că toată gașca asta de heitări frustrați puși pe căpătuire politică au ajuns să apere Pesede-ul și baronii PNL corupți pe față.

    Asta arată cat de proști sunt în realitate toți acești deștepți.

  2. Propagandiștii neoconservatori din mediul cultural religios/teologic/conservator românesc: Sever Voinescu (mason), Theodor Paleologu (mason, tatăl lui a fost Mare Maestru de grad înalt în masonerie), Adrian Papahagi, Teodor Baconschi (fiul bolșevicului A.E. Baconski), Vasile Bănescu, Cristi Tabără, Radu Preda (finanțat de Fundația globalistă Konrad Adenauer), Emanuel Conțac, Gabi Giulușan, Raluca Vereș (patron editura Ratio et Revelatio), Otniel Vereș, Ștefan Colceriu, Ionuț Mavrichi, Cornelui C. Simuș, Ciprian Simuș, Teofil Stanciu. Unii dintre ei sunt extremiști de stânga cu reflexe de securiști fanatici și șovini antiromâni (și antiortodocși în cazul neoprotestanților): soții Vereș, Ștefan Colceriu, Emanuel Conțac. Otniel Vereș și Ștefan Colceriu sunt adepții cancel culture cerând damnatio memoriae pentru Eugen Barbu, adică să fie interzis să mai vorbim despre el. Șovinismul antiromânesc și antiortodox este promovat sub pretextul luptei împotriva ”extremiștilor de dreapta”, ”fundamentaliștilor ortodocși”, ”putiniștilor”, legionarilor”, ”hauriștilor”, ”șoșocarilor”, ”daciștilor”, ”înapoiaților medievali”.

    • Tudor, ce se mai poate remarca este faptul că acești pocăiți nu sunt așa intelectuali cum se cred, ei rămân la epitet, nu pot mai mult decât să profereze o continuă maliție tipic protestantă de minoritari care urăsc neputincios majoritatea poporului român. Aroganța aia de telectual se leagă de aroganța lor de pocăiți sfinți predestinați doar ei de Dumnezeu și chemați să ne scoată din paganism, ca și cum creștinismul l-au făcut americanii care i-au finanțat pe ei, că toate așezamintele astea pocăite sunt făcute in anii 90 de americani cu dolari.

      Cacahagi, Caconschi, Cacaleologu, copii oportuniști ca și părinții lor, pana la urma tatăl lui Cacahagi n-a fost un critic literar comunist și el? AE Baconschi proletcultist dat cu regimu, iar Paleologu Sr un turnător. Like father, like son

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

38,500FaniÎmi place

CELE MAI CITITE 24 h

Articole RELAȚIONATE