Covid-19 și moartea medicinei clinice, de Prof. Carl Heneghan & Tom Jefferson

Când eram studenți la Facultatea de Medicină am fost învățați să privim fiecare pacient cu starea sa proprie.

Am fost învățați să facem o istorie a pacientului: să punem întrebări despre problemele sale din trecut, despre medicamentele pe care le ia și despre neplăcerile din prezent; să facem un consult fizic și să facem un plan de management care să includă acele teste care să ne permită să reducem marja de diagnostice posibile. După aceea venea tratamentul.

După ce învățam să facem toate acestea, ni se acorda titlul de doctor – eram în mod profesionist învățați, licențiați și reglementați pentru a face procedurile descrise mai sus. Acest model de practici care are o lungă istorie poartă numele de medicină clinică.
Dar care este impactul coronaviruslui asupra acestui mod încercat și testat de a face lucrurile?

În ultimii 30 de ani, medicina clinică a cunoscut două dezvoltări importante.
Prima a fost recunoașterea importanței pacientului în toate acțiunile noastre. Doctorii au devenit agenți inofensivi între pacienți și „sistem” dând cele mai bune sfaturi cu putință, reducând incertitudinile și direcționând acțiunile, când era nevoie, pe baza interpretării unui set complex de circumstanțe ale fiecărui pacient în parte.

A doua a fost avansul luat de medicina bazată pe dovezi (EBM) sau recunoașterea faptului că indiferent ce cale de acțiune se alege ea trebuie să se bazeze pe cele mai bune și la zi dovezi științifice. Când există incertitudini ele trebuie să fie comunicate pacientului.

Pacientul aflat în centrul practicii medicale și EBM au fost integrate lin în medicina clinică. Comunicarea, parteneriatul, munca în echipă, „menținerea încrederii” au devenit părți esențiale ale bunelor practici medicale – ghidul fundamental care descrie ceea ce înseamnă să fii un bun doctor. A interacționa eficient cu alții și a te asigura că toate îngrijorările sunt luate în calcul, și mai presus de toate grija pacientului, erau primele noastre îndatoriri. Epidemia de Covid-19, însă, a dus la un recul al medicinei clinice, al importanței pacientului și al medicinii bazată pe dovezi.

Consultațiile au devenit mai greu de făcut, iar ignorarea bolilor infecțioase de bază a făcut ca spitalele să fie văzute ca niște centre de infecții cu pacienți care se tem să meargă la spital sau să-și facă programări. Teama pacienților a fost alimentată de modele matematice care își propun să prezică viitorul, de folosirea masivă și improprie a testelor care nu pot să distingă între cei care sunt infectați și au nevoie de izolare de cei care mai au reziduuri inofensive de viruși.

Pacientul a devenit un prizonier al unui sistem care îl etichetează „pozitiv” fără ca noi să știm cu siguranță ce înseamnă acea etichetă. Doctorii au fost complet ocoliți în mașina de luat decizii biotehnice care astăzi pune și raportează diagnosticul.

Cum rămâne cu medicina bazată pe dovezi în toate acestea? Afluența de studii asupra coronavirusurilor, care înainte erau foarte puțin studiate, ar indica o creștere uluitoare a cunoașterii pe care o avem, însă doar câteva dintre acestea ne contribuie cu adevărat la o mai bună înțelegere.

În mod evident, multe studii sunt niște încercări de tipul „și eu” în care cercetătorii încearcă să-și lipească numele de pandemie. Un bun exemplu îl reprezintă numărul de analize cu privire la dovezile despre măști, apărute în ultimele trei luni. După știința noastră sunt 15, dar cu toate acestea, numărul experimentelor publicate legate de eficiența măștilor în transmiterea Covid-10 este până în acest moment zero.

Guvernele iau o serie de măsuri contradictorii și derutante, cu durată de viață foarte scurtă, pe măsură ce apare următoarea criză. Este din ce în ce mai clar că dovezile sunt adesea ignorate. A te ține la curent înseamnă a fi ocupat în permanență, iar avansul ultimilor 30 de ani în cel mai bun caz a fost pus în așteptare.

Datoriile unui doctor bun includ a lucra în parteneriat cu pacienții pentru a-i informa cu privire la ce doresc sau au nevoie într-o modalitate pe care o pot înțelege, respectându-le drepturile, pentru a ajunge la decizii cu privire la îngrijirea și tratamentul lor. Trebuie să se știe cum va decurge acest lucru, dacă nu îți poți vedea doctorul, mai ales dacă tot ceea ce ai la dispoziție este să aștepți la o coadă pentru a primi un răspuns.

Și, în cele din urmă, ce reprezintă „un test bun”? Noi credem că este testul care îl ajută pe doctor să limiteze incertitudinea cu privire la originile și managementul problemei tale.

Articol tradus din The Spectator.

Carl Heneghan este profesor de medicină la Universitatea din Oxford. Tom Jefferson este cercetător la Universitatea din Oxford.