Biden a anunțat revenirea Americii, Macron a repetat mantra cu autonomia strategică europeană, Merkel a vorbit despre un nou capitol pentru parteneriatul transatlantic, dar dincolo de declarațiile de bune intenții, interesele sunt divergente.
Dacă ne-am lua după declarațiile liderilor prezenți la conferința anuală de securitate de la Munchen totul este perfect în lume. Toţi au ţinut să arate ostentativ că relaţia transatlantică s-a îmbunătăţit automat după plecarea lui Donald Trump de la Casa Albă, că totul revine la status-quo ante. Președintele Joe Biden a pus toate accentele corecte menite să-i liniștească pe cei din Europa de est: America is back, angajamentul reiterat faţă de articolul 5, un atac împotriva unui stat membru NATO este un atac împotriva tuturor, iar SUA garantează securitatea Europei. De asemenea, liderul american a anunţat că se va renunţa la retragerea trupelor americane din Germania.
Cu alte cuvinte, America nu se retrage din Europa, nu-şi abandonează aliaţii, ba chiar îi şi menajează. În timp ce administraţia Trump a pus pe tapet toate temele sensibile în relaţia transatlantică: alocările nesatisfăcătoare din buget ale unor ţări europene pentru cheltuieli de apărare, nerespectarea angajamentului de 2% luat în cadrul NATO, susţinerea Germaniei pentru conducta North Stream 2, care nu face decât să crească dependenţa Europei faţă de gazul rusesc, sau controversatul Acord de investiții cu China, în cadrul conferinţei de la Munchen, Joe Biden a băgat sub preș toate aceste probleme şi puncte divergente între SUA şi UE, între America şi Germania. Faptul că nu discuţi despre probleme nu înseamnă însă că acestea dispar, ci se acutizează şi mai mult. Chiar dacă au ţinut să arate ostentativ concordia şi buna înţelegere între cele mai puternice ţări ale Occidentului, interesele Germaniei, SUA şi Franţei sunt vizibil diferite în multe probleme importante.
Germania, business as usual
În privința relației cu China şi Rusia, Germania de exemplu merge pe ideea de acomodare şi de menținere cu orice preț a dialogului, o linie business as usual, în care primează interesele comerciale, economice, nu respectarea drepturilor omului şi a principiilor democrației şi statului de drept. Angela Merkel a numit China un „concurent strategic”, nu „un rival sistemic” şi continuă să insiste pe faptul că este nevoie de aceasta şi de Rusia pentru a soluționa probleme globale. Este o mostră de autoamăgire tipică pentru nemți care nu vor să înțeleagă că aceste regimuri nedemocratice şi autoritare vor să transforme Occidentul după chipul şi asemănarea lor, calcă în picioare drepturile omului, nu împărtăşesc standarde democratice minimale – a se vedea otrăvirea lui Navalnîi –, pe scurt caută să-l distrugă pentru că-l percep ca pe o ameninţare existenţială la adresa lor. De ce? Pentru că se tem de revolta cetăţenilor lor care-şi doresc o viaţă mai bună, un stat în slujba lor, ceea ce ele nu pot să le ofere.
Ca urmare, asemenea regimuri nu pot fi parteneri de încredere pentru Occident. Cancelarul german a subliniat că este mai complicat ca UE să ajungă la o poziţie comună cu SUA faţă de China, decât faţă de Rusia. Cu alte cuvinte, Germania nu vrea să se ralieze Americii în contracararea influenţei Chinei în lume, deşi acest front comun unit transatlantic este singura soluţie în acest sens. La fel, după otrăvirea, arestarea şi condamnarea lui Alexei Navalnîi, Angela Merkel a refuzat să suspende construirea Nord Stream 2, continuând să insiste că acesta este un lucru separat de problematica drepturilor omului.
Jocul individual al Germaniei cu Rusia şi China nu face însă decât să slăbească politica externă (comună) a UE, diminuează capacitatea acesteia de a fi un actor global şi subminează şi parteneriatul transatlantic. Germania şi Franţa nu au aşteptat nici măcar intrarea lui Biden în funcţie, ci s-au grăbit să încheie CAI, acordul de investiţii cu China, în numele UE, pentru a-şi asigura câştiguri şi pârghii proprii, o iluzie.
Dorinţa franceză de emancipare de NATO şi SUA
Insistenţa președintelui francez Emmanuel Macron pe „autonomia strategică” şi „suveranitatea europeană” ascunde tot această tendinţă periculoasă de emancipare de SUA şi de NATO. Ideea că Europa trebuie să-şi asume mai multă răspundere pentru propria securitate este corectă, la fel ca şi respectarea angajamentului de 2% pe care a insistat Trump, dar Macron vrea mai mult: o armată europeană. Aceasta este doar o ficţiune la momentul de faţă şi nu ar putea să se substituie NATO în asigurarea securității Europei pentru că nu are nici pe departe capacităţile necesare. Mai mult, percepția amenințării ruseşti este foarte diferită în cazul statelor din Estul şi din Vestul Europei. Nu este clar dacă Franţa şi Germania s-ar grăbi într-un caz de agresiune să sară în ajutorul Poloniei sau ţărilor baltice. Ca urmare, îngrijorările acestora sunt întemeiate. Toţi liderii Occidentului au vrut să arate la videoconferinţa de la Munchen că totul va fi bine, că este armonie totală în relaţia transatlantică, că toţi se înţeleg bine şi se revine la ce a fost înainte de epoca Trump.
Dar timpul nu mai poate fi dat înapoi. Biden vorbeşte despre revenirea Americii principiilor la nivel internaţional, despre democraţie, ca şi cum alegerile prezidenţiale din SUA nu ar fi fost fraudate masiv, subminând credibilitatea şi încrederea. Tot noul preşedinte al SUA a minimalizat represiunea Partidului Comunist Chinez( PCC) împotriva uigurilor (adică tortură sistematică şi violuri) din Xinjang, afirmând că internările în masă în tabere de muncă reprezintă ”o normă culturală diferită”. Mai grav, Biden a interzis să se mai vorbească despre virusul Wuhan sau virusul chinezesc pe motiv că astfel se incită la violență motivată rasial împotriva americanilor asiatici. Cu alte cuvinte, prin cenzură se încearcă să se interzică orice conexiune directă între China şi virusul care provoacă Covid19, să fie ştearsă orice răspundere a regimului comunist pentru pandemie, de parcă acesta nu ar fi plecat de acolo. O astfel de măsură este un semnal extrem de îngrijorător nu doar pentru SUA, ci pentru întreaga lume.
Nu poţi să determini China să joace corect după aceleaşi reguli ca Occidentul, să renunţe la ”abuzurile şi constrângerea care subminează fundamentele sistemul economic internaţional”, la spionajul industrial, furtul de tehnologie decât printr-o abordare fermă şi un front transatlantic unit, cu interese comune clar definite. Concordia de faţadă nu ajută.