Biserica Untold: Psihoza colectivă a cultului condus de Vladimir Pustan la Oradea

După o lungă perioadă de contemplație, dar și ca urmare a unei reale curiozități puternic alimentate de discuțiile din spațiul public cu privire la serviciile religioase oferite de Vladimir Pustan, am participat într-o după-masă la o seară de rugăciune urmată de predică și botez.

Ceea ce urmează să relatez nu are rolul de a defăima munca sau efortul spiritual al cuiva ori de a afecta în vreun fel credința altora, ci de a scoate în relief, printr-o demnă observație participativă, aspectele care pentru mine, un simplu creștin-ortodox, au reprezentat în acele două ore motive suplimentare care m-au făcut să îmi reafirm fundamental propria-mi credință în organicitatea și autenticitatea Ortodoxiei.

Oradea a fost de-a lungul istoriei un far al Vesticismului, o poartă de intrare atât a noutăților din punct de vedere tehnologic sau economic, cât și a unor curente culturale și teologice. La începutul secolului din mileniul trecut, cultele neoprotestante au pătruns cu ușurință într-un Bihor dezorganizat administrativ, nu demult smuls dintr-o nedreaptă cârmuire străină, dar unit cu o țară care încă părea departe de a-i spune acasă. Viclenia și ingineria struțo-cămilei austro-ungare de a promova separatismul religios în rândul Bihorenilor prin bifurcarea canonică a acestora (ortodocșii sub ascultarea Patriarhiei Române și greco-catolicii sub ascultarea Papalității) a dat, din nefericire roade, însă cred că a fost doar un trist prolog a ceea ce urmau să devină cultele neoprotestante. Separatismul religios a devenit o constantă a vieții culturale și spirituale bihorene, iar astăzi o vedem în toate nuanțele sale.

În ultimul deceniu și jumătate, a cunoscut o adevărată ascensiune gruparea ,,neafiliată” a „păstorului” Vladimir Pustan (foto). Deși nu este sub ascultarea cultului penticostal sau baptist, aceasta se organizează și manifestă într-un tipar deloc străin cultelor neoprotestante, fiind o minuțioasă reproducere a unor elemente rituale specifice acestora. Începerea a ceea ce urmau să reprezinte ,,rugăciunile” a fost precedată de o serie de indicații specifice începerii unei avanpremiere cinematografice (Nu se bea. Nu se mănâncă. Nu se fac poze. Nu se folosesc device-urile etc.), era de fapt o tristă demonstrație a pătrunderii prea puternice a noului ce nu putea fi stăpânit nici chiar de psihoza generală ce urma să aibă loc și, așadar, trebuia prevenit.

Într-o fostă hală (numită cu neasemuită încredere drept Biserică de către cei care o frecventau), rugăciunile au început printr-un lin murmur și au crescut, asemeni unei progresii geometrice, până spre un început de strigăte a căror coerență nu mai putea fi descifrată. Manifestarea totală și dezinhibată a acestei comunicări directe a celor prezenți, acompaniate de exaltări puternic ieșite din comun, cu gesticulări teatrale și uneori însoțite de expresia „Alilua, Aliluia, Aliluia’’ întrețineau și construiau o stare tot mai efervescentă și mai generalizată de psihoză totală pe care, de-a lungul vieții, mi-a fost dat să o observ stupefiat doar în cazul tinerilor participanți la Untold.

Ritmul aplauzelor, intensitatea vocilor, muzica și cântecele instrumentale mai erau adeseori întrerupte de Pastorul Pustan prin strigăte precum ,,Iisus Salvatorul”, nu greșite teologic, dar adăugate (asemeni unui miting electoral) într-o conjunctură de înaltă și profundă dezordine. Dacă există un cuvânt pe care l-am îmbrățișat în a descrie cele petrecute, acela ar fi dezordine sau neorânduială. Sigur că există o formă generală, un tipar al acestor întâlniri, dar ele sunt lipsite de cea mai mică sclipire de ordine, structură și formal, este un amalgam incoerent care se aseamănă mai degrabă haosului universal preexistent înainte de crearea Pământului de către Dumnezeu, și nu simbolizării Dumnezeului nostru care prin perfecțiune, este ordinea absolută și ideală. Închinarea și Slăvirea Lui Dumnezeu, sunt astfel, de la sine înțeles, supuse acestei legi majore,  bine subliniată în 1 Corinteni 14:40: „Dar toate să se facă cu cuviință și cu rânduială.”

Predica a tratat, de-a lungul ei, pericopa evanghelică ce amintește de blestemul Lui Hristos destinat smochinului cel fără de rod. Ironia face ca eu însumi să fi simțit că tot acel moment petrecut până atunci acolo în mijlocul sectei exaltate să fi fost un asemenea smochin, unul pe care totuși, aș fi vrut doar să îl trec alături.

Pastorul Vladimir Pustan susține o predică bine-gândită, într-adevăr pliabilă timpurilor în care trăim, dar periculos de deviantă când spune că: ,,Putem să facem mai multe decât Hristos pe pământ” sau ,,Problemele noastre să nu i le mai spunem Lui Dumnezeu, să vorbim noi înșiși cu ele”. Sunt două fraze ale căror semnificații de bună intenție am încercat să le găsesc, dar pe care, mărturisesc că nu le văd decât ca smintitoare.

Sigur că Dumnezeu vrea să ajungem la perfecțiunea adamică spre care tindem și am fost creați să o ajungem, dar exagerarea capacităților noastre spirituale (dată fiind natura noastră atât de păcătoasă și tot mai degradantă) în a ne numi superiori în viața noastră de pe pământ în comparație cu Însuși Mântuitorul este nepotrivită și greșită biblic. De asemenea, teoria lui Pustan privind confruntarea noastră directă în lupta cu greutățile vieții prin „convorbirea noastră directă cu problemele” nu este decât o exaltare a unei mândrii spirituale care la începutul lumii nevăzute a dus la decădere, ci nu la mărire.

A lua problemele în ale noastre mâini este incomparabil cu luarea de către Însuși Dumnezeu a încercărilor noastre care ne apasă. Cultele neoprotestante oferă (într-o deloc neglijabilă doză) această senzație iluzorie a unor capacități spirituale ieșite din comun, însă istoria creștină ne-a învățat, în veacurile ce au trecut-o, că însăși mai marii Sfinților nu și-au recunoscut puterea și binecuvântarea sporită revărsată de Dumnezeu asupra lor, preferând să o nege cu smerenie, decât să o revendice cu surle și trâmbițe în văzul lumii, riscând să dea semințelor mândriei un lot bun de pământ în inima lor.

La final, a urmat procesiunea de botezare a celor ,,16 candidați la botez”,  o scenă care, o zic cu profundă amărăciune, mi-a provocat o stare puternică de dezaprobare. Pe lângă aspectul puternic de botez într-un ritm industrial fără discreție, centrat pe cantitate și lipsit de personalismul cuvenit, botezarea oamenilor care își asumă acest legământ cu Dumnezeu a devenit brusc și moment de glumă și stand-up comedy, stârnind râsete generalizate al căror loc nu ar fi trebuit să fie pe cuprinsul Sfintei Taine a Botezului.

Vorbele unui Diacon ce boteza un ,,candidat la botez mai solid” spunând că „Avem un om cu greutate în Baptisier”, dar și râsetele ce au urmat nu doar că sunt o o ofensă neavenită respectivului, ci și o reală batjocură la adresa autorității spirituale a Sfintei Taine a Botezului. Continuând în logica industrializării botezului, dar și a lipsei unei rânduieli statornicite în timp, unul din diaconi l-a botezat pe un tânăr doar în numele „Tatălui și Duhului” sau (la botezarea unui albanez, unde ritualul interogațiilor a avut loc în limba engleză)  „in the name of God, the Father, the Son, and the Holly Ghost”.

Acestea nu demonstrează doar lipsă de atenție a acestor slujitori sectari, ci lipsa per ansamblu de chintesență divină a acestui întreg proces de încreștinare care, cu întreagă răspundere, nu îl  putem numi cu adevărat botez.

Botezul neoprotestant deja fiind redus doar la miezul interogațiilor dintre cleric și cel care va fi botezat este deja o gravă greșeală, dar însăși înjosirea acelui moment este impardonabilă și nedemnă pentru creștini.

Această experiență participativă la slujba condusă de Vladimir Pustan în Oradea mi-a consolidat convingerea că adevărata credință ortodoxă, fundamentată pe ordine, reverență și tradiție, reprezintă calea autentică spre comuniunea cu Dumnezeu. Observațiile personale asupra acestor manifestări caracterizate prin subiectivism, dezordine și exaltare necontrolată, subliniază distorsiunea spiritualității autentice și pericolele mândriei spirituale incerte.

Aleg rânduiala în locul dezordinii, smerenia personală în locul izbucnirilor conversaționale și simplitatea spirituală în locul exaltării triumfaliste. Cultul neoprotestant al „spontaneității” duce până la urmă de-a berbeleacul în sminteală și dezbinare. Ortodoxia, cu accentele sale milenare construite pe smerenie, rânduială și sacralitatea tainei, rămâne pentru mine farul călăuzitor într-o lume religioasă din ce în ce mai fragmentată, mai dezordonată și decadentă.