Gândul că toate câte s-au petrecut cu voi au trecut fără întoarcere și nu se mai pot repeta, le pricinuiește un fel de tristețe tihnită amintirilor voastre, și cu atât mai adâncă e tristețea, cu cât mai îndepărtate sunt aceste amintiri.
Astfel îmi aduc și eu aminte uneori, cu pace și tristețe, de anii copilăriei mele, și rememorez cu nostalgie imaginile care nu se vor mai repeta, care nu se vor mai întoarce, pentru că, deja, mulți, mulți oameni ai acelor vremuri, oameni ce mi-au fost apropiați, nu mai sunt.
Amintirile din copilăria mea, în ceea ce privește Crăciunul, au legătură, dintr-o anumită pricină, cu gerurile năprasnice. Eu am crescut în Moscova, și atunci când eram copil, gerurile de 25 de grade cu minus, în decembrie și ianuarie, nu erau ceva ieșit din comun. Desigur, în astfel de zile nu ne lăsau să ieșim la plimbare, așa cum obișnuiam în fiecare zi, potrivit educației noastre cumpătate și riguroase.
Ceva feeric, viu, mi se părea că sălășluiește în aceste geruri. Uneori, dacă privirile învățătorului de limba rusă și cele ale domnișoarei de franceză, care ne urmăreau fără încetare, nu erau atât de vigilente, ne apropiam de fereastra mare din camera copiilor și cercetam geamurile acoperite de promoroacă. Gerul miraculos desena cu iscusință o mulțime de ornamente: din micuțele steluțe albe creștea tot mai mult și mai mult un fel de împărăție, un fel de poveste îndepărtată și senină. Și astfel ne cufundam în reverie, visând Dumnezeu știe ce, până când ne luau, dojenindu-ne, de lângă fereastră.
Când se lăsau jaluzelele și luminile se aprindeau, în dreptul ferestrelor erau așezate niște paravane mari, de demult, și atunci, uriașa noastră cameră a copiilor devenea și mai confortabilă.
Încăperea era împărțită în două pe toată lungimea ei de o bârnă mare, pe care noi ne cățăram întruna, ca veverițele, căpătând astfel o îndemânare excelentă. În două colțuri ale camerei, și pe lângă pereți se aflau „grajdurile”, pline de feluritele noastre animale: cai fără șa sau cu șa, dintre care unele puteau fi scoase, altele erau lipite; vaci, măgari, cu capetele întoarse către iesle. Se mai aflau în cameră și fotolii vechi și încăpătoare ce aveau cadru de stejar și în care ne cuibăream câțiva copii deodată. Aceste fotolii, împreună cu scaunele vechi din lemn roșu, ale căror speteze erau înclinate în afară, înfățișau, atunci când era nevoie, și corăbii, și păduri, și carete mari de voiaj, în care umblă călătorii, așteptați de tâlhari.
Îmi amintesc și masa care, pe lângă scândura obișnuită de dedesubt, mai avea sub aceasta încă o scândură la fel de lungă, pentru a sprijini picioarele mici ale copiilor. În spațiul dintre aceste două scânduri era foarte lesne să te ascunzi, și te simțeai acolo foarte confortabil. Această masă avea, de asemenea, o mare însemnătate în jocurile noastre.
Pe vremea când eram foarte mic, Crăciunul mi se părea un timp deosebit al abundenței de lucruri dulci.
Apoi am început să țin minte privegherea praznicului, cântarea sonoră, cădelnițele grele aprinse, veșmintele grele aurite, rotocoalele fumului de tămâie, ce se răspândeau prin biserică, și mai presus de toate – gândul despre Pruncul Sfânt, Care tocmai s-a născut și Care este Dumnezeu.
Eu simțeam că sub aceste cântări, sub această atmosferă bisericească fascinantă, se află o taină venită din cer, o taină care ne chema și ne făgăduia ceva.
Când aveam vârsta de șapte ani, am avut un Crăciun pe care nu-l voi uita niciodată, pentru că a fost anticipat de câteva evenimente, poate mai puțin vizibile, ce au lăsat, însă, în mine o urmă adâncă.
Tata, care era un om din cale afară de ocupat și nu putea niciodată să participe la lecțiile noastre, a vrut să vadă cum și ce am învățat. Cu ocazia aceasta, el a chemat câteva rude să asiste la acest examen, învăluind evenimentul într-o atmosferă festivă. Examenul s-a desfășurat în apartamentul său, unde nu îndrăzneam să intrăm niciodată, și unde eram aduși de două ori pe zi, dimineața și seara, ca să-l salutăm și să ne luăm rămas bun de la el. Îmi aduc aminte masa mare, acoperită cu postav verde, îmi amintesc de niște învățători și profesori pe care nu îi cunoșteam, de un protoiereu important… După examenul care s-a desfășurat admirabil, a avut loc un mare ospăț și atunci am primit în dar niște cărți minunate.
În aceeași seară, cu mine s-a petrecut o întâmplare, rămasă cu totul neobservată de ceilalți, care a întipărit în sufletul meu o dragoste arzătoare pentru duhovnicia rusă.
Printre anunțurile publicațiilor color, trimise înainte de Crăciun, în casa noastră a ajuns o foaie ce îl înfățișa pe mitropolitul Filip stând înaintea lui Ivan cel Groaznic. Îmi amintesc foarte limpede și astăzi acel desen negru, puțin mâzgălit: Filip care nu își coboară privirea aspră de pe chipul Mântuitorului, țarul care stă mânios înaintea lui, spijinindu-se de un toiag, și gloata opricinicilor[1]. Nu știu cine mi-a explicat conținutul ilustrației, dar eroismul lui Filip a trezit în mine un entuziasm neobișnuit, chiar dacă a fost neobservat. Nu am povestit nimănui ce am simțit, dar câteva zile m-am gândit numai la Filip.
Chiar în seara examenului, ne-au făcut baie, iar eu iubeam de când eram foarte mic, sunetul apei ce picură și plescăie. Stând în cadă, mișcându-mi mâinile înadins pentru a stârni plescăitul apei, delectându-mă în același timp cu simțământul unui confort neobișnuit, mi-am imaginat că sunt în Moscova, într-o seară de iarnă la fel de geroasă, în casa boierilor Kolîcev, și l-am văzut pe Filip băiețel, apoi tânăr la curtea marelui cneaz, și om matur, îmbrăcat în haine de rând, plecând din Moscova.
În seara zilei următoare, tata ne-a luat pe toți în sanie și ne-a dus prin oraș să facem felurite cumpărături, printre acestea fiind și cadourile pentru noi. Dar când am ajuns acasă, am primit o veste neașteptată.
Noi aveam o dădacă bătrână, Maria Andreevna – distinsă, plăcută la chip, cu mișcări line – o bătrânică foarte iubitoare, care ne-a dădăcit pe noi toți și acum, fiind la pensie, locuia la sora ei , într-o căsuță mică de la marginea orașului. Până în ziua de astăzi îmi apar în minte părul său cărunt ce se ițea de sub marginea încrețită a bonetei albe, privirea demnă și calmă a ochilor săi luminoși. Ea venea de obicei la toate sărbătorile mari, la zilele de naștere și zilele onomastice ale fiecăruia dintre copii, așa că noi o așteptam să sosească în curând.
Între timp, când ne-am întors acasă, am găsit-o pe sora ei care ne-a anunțat că Maria Andreevna a murit pe neașteptate.
Pe atunci eram deja convins de nemurirea sufletului și presupuneam cu o naivitate de copil că sufletul, atunci când se desparte de trup, umblă în chip vădit prin acele locuri în care a trăit, și așteptam ca Maria Andreevna să vină la noi în cameră, de aceea nu am putut să adorm nici în acea noapte, nici în nopțile următoare. Din cauza frigului, nu ne-au luat la înmormântare, și eu îmi imaginam cu groază cum dădaca noastră Maria Andreevna este lăsată în pământul rece, înghețat, în mormântul pe care, așa cum vorbeau cei mari, abia au izbutit să-l sape, atât de mult se întărise pământul.
Și iată că dispariția unui om apropiat, ce ar fi trebuit să ne zâmbească în zilele următoare, și care nu va mai veni niciodată, niciodată, și ivirea pe pământ a Pruncului Sfânt, această moarte și această viață se contopeau într-o singură taină mare, formând poate, în sufletul meu, pentru toată viața, simțământul smereniei adânci și înduioșătoare în fața tainelor nedeslușite ale vieții, înțelese doar de credință.
În prima zi a praznicului, dimineața, întotdeauna se înfățișa în vizită la tatăl meu un bătrânel cu un aspect foarte savuros, asemenea acelor pitici cu bărbi cărunte, care sunt plasați astăzi prin grădinile caselor din afara orașului. Noi auzisem că acest bătrânel este foarte sărac și că are nepoți. El era întotdeauna chemat în cabinetul tatălui meu, și rămâneau o vreme între patru ochi. Ni se povestise, îmi aduc aminte, că tata îl cunoștea de zeci de ani, și eu cred că îl întreținea. De aceea venea la noi și ne aducea felurite jucării simple, cum ar fi niște iepurași albi și pufoși, sau ne dăruia pâslari călduroși, sau altceva de felul acesta. Mie îmi era întotdeauna grozav de milă de acest mic moșuleț, de bătrânețea lui, de glasul său liniștit și privirea sa blajină, și de faptul că venea pe un ger așa de aprig.
La Paști el ne aducea, de obicei, ouă albe de zahăr.
Apoi urma petrecerea și partea laică a sărbătorii. Veneau rudele și cunoștințele, printre care, nu știu de ce, erau puțini copii, aproape toți erau maturi. Nouă ne plăcea să privim de la fereastră caleștile oprindu-se în fața pridvorului nostru, și ne dădeam cu părerea despre cine dintre oaspeți are cei mai buni cai. O mătușică de-a noastră avea un vizitiu bătrân, dar impozant, și două perechi de bidivii sprinteni, murgi și albi. Ne plăcea să vorbim cu el despre cai, întrebându-l dacă există cai verzi sau albaștri. El ne încredința că există, dar nu prea des.
Uneori ne duceau la serbările pentru copii, ce se petreceau lângă bradul mare de Crăciun, unde erau mulți copilași îmbrăcați frumos și unde se găseau tot felul de bunătăți. Mai mergeam și la baluri mascate. Iar în casa unor amici erau deseori prezentate imagini minunate cu umbre, înaintea câtorva zeci de copii ce se adunau acolo.
Îmi aduc aminte că oricât de vesele ar fi fost toate aceste adunări, atunci când se terminau, eu simțeam un fel de întristare. De sărbători așteptam ceva deosebit, fascinant, dar totul era banal și neîndestulător. Cred că mulți oameni, capabili de simțăminte religioase, au asemenea trăiri, până când nu reușesc să se refugieze pe deplin în lumea credinței.
Eu așteptam necontenit ceva tainic.
Odată, în ajunul Bobotezei, într-o iarnă extrem de geroasă, tata a intrat la noi în cameră și ne-a poruncit să-i aducem candela mică ce ardea în fața icoanelor din camera noastră, a copiilor. Apoi au fost luate sfeșnicele vechi de aramă, unul dintre ele având forma unui candelabru bisericesc, pe care îl păstrez și astăzi…Eu mi-am închipuit că acolo, în apartamentul tatălui meu, se întâmplă ceva cu totul neobișnuit, și anume că se pregătește să moară, ori pleacă la mănăstire și vrea să-și ia rămas bun de la copii într-o atmosferă bisericească festivă.
Până la urmă, s-a lămurit totul. Pur și simplu, dorind să nu ne pună în pericolul de a ieși afară și de a răci, trecând din biserica foarte călduroasă prin gerul năprasnic, tata a comandat o priveghere la noi acasă, de aceea pregătea totul pentru această priveghere.
Ger, ger….
Țin minte discuția despre stăncuțele care au înghețat în zbor. Țin minte senzația a ceva tăios, în acea jumătate de minut în care ne duceau câteodată, înfofoliți în glugile hainelor, din pridvor până la trăsură.
Și țin minte, totodată, frigul unei singurătăți pe care o simțeam încă de atunci, un fel de neîmplinire.
Și cred acum, că pruncilor, mai bine decât să fie duși la serbări și teatre, trebuie să li se vorbească mai mult, și mai mult despre Hristos, să li se arate imagini care îl înfățișează pe Hristos ca prunc neajutorat. Trebuie să ne gândim mai devreme la potolirea acelei sete dogoritoare, o sete ce istovește sufletul, o sete ce îi încearcă pe unii copii încă din primii ani în care sunt conștienți de sine, și pe care aceștia o vor potoli doar atunci când Hristos îi va lua în brațele Sale, așa cum i-a luat cândva pe copiii care I s-au adus.
Traducere din limba rusă de Angela Voicilă pentru Editura Contra Mundum și care se găsește în volumul „Povestiri rusești de Crăciun”, care poate fi comandat de-aici.
