În perioada 7-13 iulie are loc Festivalul internațional de chitară clasică de la Sinaia.
România este sub măsuri de austeritate, cultura, la fel. Cu toate acestea oamenii trebuie să continue să trăiască, să spere, să viseze.
Dacă întrebăm aproape pe oricine, nevoit să facă economii, de unde va reduce cheltuielile, ne va răspunde că din categoria elementelor non esențiale. Și ne punem atunci întrebarea: un festival de muzică clasică, unde s-ar încadra, la esențial sau nu? Depinde din ce unghi privim.
Tinerii concurenți și artiștii urcați pe scena festivalului ne-ar răspunde, cu o pasiune bine temperată de bună creștere, dar nu mai puțin ardentă, că pentru ei muzica nu este nici lux, nici accesoriu, ci un mod de viață. Și atunci, da, ea devine esențială.
Un francez la Sinaia
Iată, de pildă, am stat de vorbă cu tânărul chitarist francez Gabriel Bianco (37 de ani), care a început să cânte la acest instrument în familie, de la vârsta de 5 ani. La 9 ani urma cursurile unei școli de muzică. Iar la 16 ani intra la Conservator, în Paris, la secția de chitară clasică. Un parcurs biografic presărat de „volonte” (voință), așa cum ne-a subliniat, care contează chiar mai mult decât talentul.
Voință și studiu, câteva ore pe zi, încă de mic copil. Am încercat să îl provocăm puțin și l-am întrebat dacă, pornind în viață mai târziu, în epoca smartphone și a rețelelor de socializare, oare ar mai fi avut aceeași perseverență și putere de concentrare. Nu am reușit să îi strecurăm vreun dubiu. Da, idealul său ar fi fost același, urmat deci cu aceeași determinare.
Până la urmă, au tot existat ispite și deturnări. Chiar și televizorul ar fi putut fi, când a apărut, un factor perturbator. Dar atunci când ai un vis, îl urmezi. În prezent, Gabriel Bianco predă la Conservatorul din Amsterdam, iar tinerii lui studenți, veniți din toată lumea, sunt exact membri ai acestei generații născute sub zodia telefoanelor inteligente.
Cu toate acestea, ei au dovedit tenacitate și au reușit să își urmeze visul. Și i-au devansat pe alții, deoarece concurența la admiterea în această instituție din Olanda este una acerbă (10 candidați pe loc, la secția de chitară clasică).
Chitaristul francez vine la festivalul de la Sinaia de pe la finele anilor 2000 – mai precis din 2009. Iată mărturia sa:
„E un festival pe care îl cunosc bine, pe care l-am văzut crescând, care a dispărut la un moment dat, apoi a revenit în forță cu un program frumos, un concurs frumos de un foarte înalt nivel. Este cel mai vechi festival de chitară din România (din 1983), așadar este un simbol. Și resimți o bucurie pentru că renaște și, sper eu, având în față o viață lungă. (…)
Ca profesor la Conservator, am șansa de a vedea mulți tineri pasionați care vor să își creeze propriul repertoriu și care pun mult suflet în muzică. Este o fericire să îi văd crescând, să constat că, odată ce își termină studiile, își construiesc propria carieră, dau concerte, își dezvoltă personalitatea artistică. Festivalurile, ca cel de aici, îi ajută și ele foarte mult pe tinerii artiști.
În definitiv, ele reprezintă momente de întâlnire, de interacțiune cu mari chitariști ai lumii. Concurenții ascultă și iau aminte, nu pierd nicio notă de la maeștrii lor. Au și șansa de a participa la cursuri de tip masterclass, care sunt prilejuri de învățare și de schimb de experiență. Printre concurenți, desigur, sunt pe de o parte tineri amatori cu câțiva ani de experiență, pe de altă parte, sunt mulți tineri profesioniști ce se află deja la un nivel ridicat, ca pentru marile concerte.”
R. Bălășoiu: „În ce privește propriul parcurs profesional, ce ne puteți spune?
Gabriel Bianco: Tatăl meu este chitarist, deci am început devreme, în familie. Apoi au urmat studiile, exersarea zilnică, festivalurile. Am avut multe întâlniri cu artiști, muzicieni. De fapt, procesul seamănă cu construirea unei case: fiecare cărămidă este importantă, dar din afară se vede doar rezultatul final. Doar dacă ne uităm cu atenție, vedem că fiecare pas este important, fiecare părticică.
R.B.: Care sunt principalele dvs bucurii, dar și nemulțumiri, legate de muzică?
Gabriel Bianco: Nemulțumiri? Nu, nu aș spune că am nemulțumiri. Am o șansă extraordinară de a fi angrenat în mai multe proiecte colective, dar și de a-mi urma cariera solo. De asemenea, am șansa de a concerta în săli foarte frumoase, cum este cea de la Cazino din Sinaia, care este o sală minunată. Iar sâmbătă voi cânta la castelul Peleș.
Concertez și în alte săli minunate, sau în biserici. Am posibilitatea de a pune în valoare un patrimoniu, de a avea și eu un aport cultural. Așadar, nu am nemulțumiri. Evident, nu este totul roz, o carieră e un parcurs lung și ea presupune momente bune și mai puțin bune, ca peste tot. Dar pentru unele momente de îndoială și dificultate, chiar nu merită să pun în balanță toate celelalte clipe de bucurie și împlinire. Mă consider norocos să fac meseria aceasta care a fost visul meu, de când eram adolescent.
R. B. Cariera de muzician se bazează mai mult pe modele? E nevoie să ai profesori buni?
Gabriel Bianco: A, da, da. E vorba de puterea inspirației. De pildă, primele mele concerte de nivel înalt au fost tocmai în cadrul unor festivaluri, cum este și acesta de la Sinaia.
În Franța, în acest moment există o tendință de a încuraja muzica clasică și se organizează multe concerte și festivaluri de muzică, unde e reprezentată și chitara clasică. Suntem, cumva, într-o vârstă de aur a chitarei clasice. Și situația asta fericită nu o aveam acum 20 de ani, de pildă.
R. B. Din păcate, nu e cazul României. Avem acest festival la Sinaia, dar el e cumva excepția fericită. Nu știu dacă putem vorbi în România de o efervescență culturală, de o ofertă pentru tineri, de concerte și festivaluri de muzică clasică.
Gabriel Bianco: Dar asta s-ar putea schimba. Am exemplul Franței, unde acum 20 de ani, cum spuneam, nu era nici aici vreo chemare deosebită pentru chitara clasică. Și cumva, treptat, tendințele s-au schimbat. Au apărut și niște chitariști mari, precum Thibaut Garcia, Raphael Feuillatre și alții.
S-a născut deci o generație de chitariști, care a creat o întreaga dinamică în Franța. Desigur, cultura muzicii clasice era deja foarte dezvoltată în Franța. Sunt enorm de multe săli, orchestre naționale, concerte. Și există și un public format pentru muzica clasică. Ca atare, sunt și bani pentru asta. Până la urmă, acesta e nucleul: trebuie să ai și oameni dispuși să investească, să contribuie la un fenomen cultural. Oferta creează și ea cererea.
R.B. Întorcându-ne puțin la parcursul dvs, credeți că familia, în definitiv, contează și ea?
Are un rol? Cu alte cuvinte, un tânăr care provine dintr-un mediu mai sărac, fără educație, dacă este talentat la muzică, ar avea șanse să se apropie de acest domeniu?
Gabriel Bianco: Cred că este ca peste tot. Evident, poți reuși singur, dar este mai ușor dacă ai o familie care să te susțină. Dacă ai șansa din copilărie să ai o chitară bună, să frecventezi profesorii cei mai buni, asta ajută enorm. Dar, cum spuneam, e valabil pentru toate domeniile. Chiar și în sport. Dar pentru toți cei care vor realmente să realizeze ceva în viață, există și drumul care ne poate duce acolo! Eu chiar cred în puterea voinței. Și în hotărârea de a crede în tine însuți.”
Odiseea muzicii
Am încheiat această serie scurtă de interviuri, cu o mică discuție avută cu Constantin Dumitriu, lutier la Focșani, singurul lutier român celebru în toată Europa, care creează chitare clasice pentru clienți pasionați de muzică, atât din țară, cât și din străinătate. Datorită unor mentori precum Eduard Pamfil sau Liviu Georgescu, el a descoperit în anul 1987 această pasiune ce avea să se transforme în profesie.
Constantin Dumitriu: „Eduard Pamfil era la vremea aceea președintele juriului de la Sinaia: medic psihiatru, absolvent de Sorbona, care terminase și Academia de chitară clasică, la Paris. El m-a chemat practic la Sinaia și tot el m-a îndrumat, ca să devin, din interpret, creator de instrument. Eu știam să lucrez pe atunci cu lemnul, lucram tâmplărie cu tatăl meu. Așa a început o odisee.
R. B. Ce este mai bine, și ce e mai rău față de începuturi, în branșa dvs?
Constantin Dumitriu: Mai binele este reprezentat într-un procent mult mai semnificativ decât mai răul. Dar da, din păcate, există și un aspect mai rău. Mai bine este că totul a evoluat și că România s-a conectat la chitara internațională. Când a început festivalul de la Sinaia, era doar un festival național. Apoi Liviu Georgescu a preluat organizarea și a pus România pe harta internațională, invitând spuma concertiștilor de chitară clasică la Sinaia.
Ne-am conectat deci cu Europa, lucrurile au evoluat foarte mult. Iar azi avem copii foarte buni, foarte competitivi, care câștigă o mulțime de premii la categoria lor de vârstă. Nivelul chitarei românești a crescut foarte mult. Asta este deci partea bună. Iar partea mai puțin bună este că, din păcate, cultura este în declin. Nu numai la noi, poate că declinul este unul general. Lucrurile au un parcurs sinusoidal. Iar muzica clasică, la acest moment, în toată lumea, este în declin. Nici noi nu suntem ocoliți de asta.
Avem copii extraordinar de talentați, dar din cauza acestui fenomen, mulți dintre ei, la maturitate, părăsesc domeniul muzical și aleg profesii care le aduc un profit material imediat. Și e de înțeles. Ca să fii un concertist apreciat, competiția este foarte dură. Asia vine puternic din urmă. Nu știu dacă sunteți la curent, dar de exemplu în China există treizeci de milioane de pianiști profesioniști. Imaginați-vă deci competiția. Asta descurajează pe foarte mulți. Și nu doar în România. De exemplu, când eram eu tânăr, la Conservator erau 10 candidați pe loc. Astăzi la noi în țară sunt mai multe locuri decât candidații care se prezintă la admitere. Nu e nevoie să spun mai mult – asta reflectă lumea în care trăim.
Revenind acum la festivalul de la Sinaia, slavă lui Dumnezeu că el încă funcționează, datorită unor susțineri și inițiative private, precum sponsorizarea majoră oferită de firma TINAR. E o șansă ca lucrurile să continue. Chiar dacă momentul istoric pe care îl traversăm nu este cel mai favorabil pentru cultură, asta nu înseamnă că trebuie să dăm înapoi. Trebuie sa mergem înainte. Cum scrie și în Biblie: cere și ți se va da.”
I-am mulțumit d-lui Dumitriu pentru cuvintele sale. Și m-am gândit și la peisajul sinaitic de miercuri, 9 iulie. Copaci uriași doborâți la pământ, unii în mod fericit pe teren viran, alții peste mașini, case, garaje, chioșcuri. Totul într-o vijelie scurtă, dar intensă, de 15 minute.
Orașul s-a mobilizat, cu drujbe, echipe de debarasare, mașini cu schele. Și a început afară o altă muzică. Nu cea de chitară clasică, ci aceea a omului care, în fața obstacolului și a necazului, încearcă să își croiască drum.
Să curețe, să scoată la lumină și să înfrumusețeze. O încercare perpetuă a spiritului uman, fiecare pe baricadele sale, fie că vorbim de cultură, arhitectură, aspecte ale vieții practice. Important este să nu renunțăm.
Puteți încuraja și menține în viață aceste inițiative (sau rezistențe) prin simpla diseminare de informație, prin participare la evenimente culturale și prin implicarea într-un dialog pe aceste teme culturale https://www.sinaiaguitarfestival.ro
