Istoria tradiționalismului românesc post-1989: Povestea tradiționalismului românesc de după 1989 – o istorie sinuoasă, plină de contradicții, dar niciodată lipsită de sevă.
Tradiționalismul, ca orice idee care se respectă, e un râu subteran: uneori erupe la suprafață, alteori se ascunde, dar nu se stinge niciodată cu totul.
După căderea comunismului, România s-a trezit ca un om care, ieșind dintr-o temniță lungă, își pipăie buzunarele să vadă ce i-a mai rămas.
Comunismul lăsase în urmă un naționalism de paradă, o mască grotească, goală de miez, iar libertatea bruscă a adus un vid identitar.
Aici a intrat în scenă tradiționalismul, dar nu cel interbelic, cu accentele lui legionare, ci unul proaspăt, care se voia hrănit din rădăcinile ortodoxe și rurale ale neamului.
Piața Universității din 1990 a fost un moment de grație: acolo, în inima Bucureștiului, s-au strâns nu doar studenți și intelectuali, ci și oameni simpli, cu dorința de a regăsi ceva furat din sufletul lor. Nu era doar o revoltă politică, ci o căutare a democrației creștine, a valorilor monarhice și a Ortodoxiei ca izvoare vii, nu ca relicve prăfuite.
Împotriva naționalismului ceaușist, bombastic, idolatru și artificial, s-a ridicat un patriotism mai curat, cu rădăcini transilvănene.
Ioan Alexandru, poetul care cânta satul și credința, și Ion Rațiu, cu sobrietatea lui de gentleman repatriat, au fost antidoturi la acea caricatură național-bolșevică.
Alexandru, cu poezia lui îmbibată de duhul Maramureșului, și Rațiu, cu pledoaria lui pentru o Românie demnă și europeană, au arătat că identitatea nu trebuie să fie un strigăt găunos, ci o trăire organică, așa cum ar fi spus Eminescu, valabilă și azi.
Vocile tradiției: O fereastră spre universalitate
În acest peisaj au strălucit figuri care au dat tradiționalismului o voce și o față. Părintele Constantin Galeriu, cu predicile sale care umpleau biserica de la Universitate, nu era doar un preot, ci un povestitor al tainelor divine, un dascăl care lega cerul de pământul românesc.
Horia Bernea, la Muzeul Țăranului Român, a transformat obiectele simple ale satului într-un templu al autenticității, arătând că tradiția nu e un muzeu mort, ci o respirație vie. Sorin Dumitrescu, cu arta lui neo-bizantină, a pictat icoane care nu închid, ci deschid spre universalitate.
Ioan Alexandru, cântând imnele Transilvaniei, a făcut din poezie o liturghie a neamului, iar părintele Dumitru Stăniloae, cu teologia lui adâncă, a arătat că Ortodoxia românească e o sinteză între latinitate și creștinism, un echilibru care ne leagă de lume, nu ne izolează.
Acești oameni nu au propovăduit un naționalism strâmt, ci o identitate care, prin specificul ei, se întâlnește cu universalul. Ortodoxia, spuneau ei, e o fereastră, nu un zid. Aici se întâlnește Noica, cu „devenirea întru ființă”, și Blaga, cu spațiul lui mioritic – ambii văzând în excepționalismul românesc o cale de a fi în lume, nu împotriva ei.
Steinhardt, cu paginile lui calde despre bunătatea poporului român, ar fi zâmbit complice: „Asta e firea noastră, să fim și ai locului, și ai cerului.”
Dar această renaștere n-a fost lipsită de lupte. Moderniștii, adesea susținuți de organizații ca Soros Foundation, vedeau în tradiție un balast. Intelectualii de pe Calea Victoriei, cu revistele lor lustruite și ironia lor condescendentă, priveau cu suspiciune orice afirmare a românității.
Pentru ei, a fi european însemna a te dezice de trecut, a privi patriotismul ca pe o boală de care te vindeci cu o doză zdravănă de cosmopolitism. Acest neoliberalism intelectual a otrăvit filonul curat al patriotismului Regelui Mihai.
Tradiționaliștii, însă, nu erau nepăsători. Știau că identitatea e un palimpsest, cu straturi multe: latinitate, Ortodoxie, ruralitate, modernitate. Povestea coifului dacic pierdut – fie el de la Coțofenești, ajuns cine știe pe unde, poate în casa unui prinț saudit – ne amintește că istoria noastră de 2500 de ani e o simfonie, nu o cacofonie.
Așa cum spunea Pleșu, identitatea nu e un monolit, ci o armonie a mai multor fețe: acasă sunt tată, la slujbă deputat, la un colocviu scriitor. Problema e cum să le faci să cânte împreună.
Un capitol aparte e diaspora. Milioane de români au plecat în Occident, nu doar pentru pâine, ci și din deziluzie față de povestea națională. Acolo, în loc de brațe deschise, au găsit elemente de ghetoizare, islamism, rasism și singurătate. Unde s-au refugiat? În biserică.
Acolo, în liturghia rostită în limba maternă, au regăsit un sens al apartenenței. Biserica Ortodoxă din diaspora a devenit un bastion al identității, nu din ambiție politică, ci din necesitate. Statul român, neputincios, n-a oferit alternative, așa că spațiul liturgic a umplut golul.
Tradiționalismul post-1989 n-a fost o mișcare clară, ci un mozaic de voci. De la poeții care cântau satul, la teologii care vedeau în Ortodoxie o cale spre universal, de la artiștii care reinventau icoana, la politicienii care visau la monarhie, toți au căutat o identitate. N-a fost o bătălie câștigată, ci una vie, cu victorii și înfrângeri.
Un drum cu meandre, dar cu o lumină care nu se stinge. Tradiționalismul românesc e ca vinul vechi – are gustul locului, dar te îmbată cu o mireasmă care traversează granițele.
