Inspirat de articolul lui Mihai Șomănescu despre Ana Maria Brânză, m-am hotărât să atac partea hidoasă a „presei” sportive. Am pus ghilimelele de rigoare, căci e orice, numai presă sportivă nu.
Poate sunt naiv, dar cred în puterea vindecătoare a presei, cât și în impactul ei pozitiv major pe care îl poate avea asupra societății în ansamblu sau asupra unei comunități, dacă vorbim de știri cu impact local/regional.
Adevărata presă are rolul de a informa, de a aduce în atenția noastră ceea ce contează și ne poate fi de folos. Prin contrast, vom vedea pe parcurs și ce nu e presă. Așadar, presa NU DEZINFORMEAZĂ! Dacă o face voit, e doar scriitură mizerabilă, duhnind a bani murdari și interese meschine, în defavoarea cititorilor ei de bună-credință.
Revenind la sport, știm că toți ne pricepem la fotbal și politică (?). E ușor să dai din gură de pe margine, ce mare efort să transpiri înjurând echipa preferată când pierde sau joacă prost! În loc să îi încurajăm sau măcar, din bun simț, să tăcem. După cum zicea și Ana Maria, ce folos să dărâmăm, prin cuvintele noastre netrebnice ca jurnaliști, castelul de cărți al unui sportiv ce poate a ratat medalia de aur? Miile de ore de muncă și sudoarea vărsată nu le știm, nu le vedem, de ce să facem rău, când am putea ajuta sau tăcea? Uneori, tăcerea e de aur. E și cazul domnului Teodorovici de la PSD, care, luând apărarea Anei Maria Brânză (ceea ce e bine), în disputa cu ministrul Novak, s-a făcut de râs. I-a reproșat acestuia din urmă că nu e în stare să câștige măcar o medalie la JO. Cum omul are vreo 3 câștigate, dacă Teodorovici tăcea, filozof rămânea!
Cât despre fotbal, îmi amintesc anii în care eram elev și treceam prin examenul de capacitate și bac, 2000-2004. Prindeam atunci Euro 2000, CM 2002 și Euro 2004. Ce vremuri! Deși aveam examene cruciale, eram suficient de microbist, încât să nu pierd nici un meci, chiar și pe cele fără miză sau unde jucau echipe lipsite de interes pentru mine. Odată ce am realizat însă pierderea de timp prețios, m-am vindecat de boala asta. Nu mai am acum răbdarea de a urmări integral un meci de fotbal, deși am vizionat finala câștigată de Italia, naționala mea favorită, după România. Am prins, ca tânăr, pe Del Piero la Juventus, încât am rămas fascinat de jocul său și îl ador. Vrei să îmi faci un cadou pe care nu am cum să îl uit? Alege un tricou cu numărul 10 Del Piero. Încă iubesc Juve, deși îmi displace ideea de a-l avea acolo pe CR7 și sper să plece cât de curând. De Nedved, ce să mai zic? Ca să iau doar 2 exemple. Știați că, mic fiind, i s-a spus că e anti-talent? Nu s-a descurajat, ci, prin ambiție și foarte multă muncă (evident, mult mai multă decât a acelora născuți talentați), a ajuns un briliant, câștigând chiar și Balonul de Aur în 2003, reușind să fie primul ceh cu această performanță. Cum să nu iubești echipa Cehiei cu așa om cheie acolo?
Încheind paranteza despre tinerețea mea microbistă, să revenim la ideea din titlu, la presa sportivă, ce este și ce nu ar trebui să fie.
Dacă începem cu emisiunile de știri sportive, prea multe au (nu știu dacă toate) prezentatoare femei. Și nu, nu sunt misogin. Apreciem ca bărbați o femeie frumoasă, dar rolul ei acolo e altul. Dacă nu se pricepe în ceea ce face, aș prefera oricând un bărbat ca prezentator, dacă livrează calitate. În goana după audiență, facem rău sportului punând prezentator un om frumos, dar fără cultura sportivă necesară, încât să simțim că am învățat ceva în urma emisiunii, nu doar am rămas fascinați de frumusețea prezentatoarei, trecătoare, ce-i dreptul. Fizic, nimeni nu rămâne mereu tânăr și chipeș, deși, sufletește, putem fi întotdeauna frumoși dacă urmăm în iubire pe Cel ce este ,,Calea, Adevărul și Viața.”
Cât despre presa scrisă și nu numai, se vorbește excesiv despre fotbal. O fi el sportul-rege, dar există multe alte sporturi ce merită atenția noastră sau măcar o știre pe o pagină de impact. Totodată, nu e presă sportivă, ci can-can (a se citi mizerie ce nu merită cunoscută) o știre despre amanta jucătorului X, cu cine se mai iubește pe nu știu unde Y, cine e noua pereche/soție pentru Z șamd. Uitați de goana după click-uri și fiți deontologi cu fapta, nu din vorbe! NU NE INTERESEAZĂ cât a costat mașina lui cutare, câți bolizi are în colecția de acasă nu știu cine și alte mizerii de genul acesta.
Aș aprecia, mai degrabă, o știre despre un meci din nu știu care ligă inferioară. Sau una despre abnegația unui antrenor care își duce elevii la competiții cu mari sacrificii, adeseori personale. Ar ajuta, ca exemplu de model pozitiv, o știre despre opera de caritate a lui Djokovici, mai degrabă decât să știm unde s-a îmbătat cutare sau ce fotomodel i-a mai trecut prin pat unui desfrânat, fie el și celebru.
Am dreptate sau sunt eu doar naiv când visez la ce ar putea fi o parte (ca să nu generalizăm în mod forțat) din presa sportivă de azi, dar nu este (încă)? Eu îmi păstrez supradoza de optimism. Nu e letală! Dar VOI?
PS: Nici pornografia de pe unele site-uri de „știri sportive” nu are vreo legătură cu sportul și presa!
