Pentru ce războiul din Ucraina? Pare simplu ca un flagrant: pentru că Rusia a invadat Ucraina!
Dar adevărul nu e totuna cu înregistrarea unei clipe și, din acest motiv, se mai numește și adevăr istoric. Iar adevărul istoric spune că invazia rusă a fost curtată cu îndîrjire de posedații liberali care au decis că lumea e datoare să se încoloneze în spatele lor.
După 1990, liberalismul a făcut pasul spre mistică și, de acolo, a aterizat în paranoie imperială. Adică a ajuns un cult producător de războaie. Cine vrea pace și cine vrea război în Ucraina? Răspunsul nu s-a schimbat. Donald Trump forțează pacea fără întîrziere.
Și Europa vrea pace dar numai într-un fel care garantează războiul: la capătul unei victorii militare asupra Rusiei, urmată de înlocuirea regimului Putin și de parada victorioasă a armatei belgiene în Piața Roșie. Realitatea e că războiul din Ucraina e pierdut iar victoria ține de imaginar.
Există un singur lucru pe lume mai rău decît un război pierdut: un război care continuă deși nu mai poate fi cîștigat. Tocmai asta nu vrea să vă spună aristocrația europeană.
În acest hățiș psiho-propagandistic, Zelenski e actorul preferat al Europei și superstarul Americii liberale. Zelenski zeificat e întruparea ambulantă a programului de viață și gîndire liberal euro-american.
Acesta e drogul și combustibilul injectat în Zelenski și de aici a crescut atitudinea de voievod răsfățat a liderului ucrainian – insolența lui continuată în relațiile cu guverne și parlamente chemate la ordine și contribuții.
Cînd Zelenski a recidivat de față cu Trump și cu Vance, a urmat expulzarea pe ușa cortului instalat în mijlocul Casei Albe. Apoi, deruta a luat locul decenței mediatice și a realismului politic.
Mass media s-a plasat într-o postură superb-ilogică și l-a declarat pe Trump trans: ieri, Hitler, azi, Chamberlain (omul acuzat că i-a cedat lui Hitler), mîine, candidat la Premiul Nobel pentru Pace. Ultimul clișeu din rezerva defensivă a liberalilor spune că Trump s-a dovedit agentul Rusiei și că execută directivele lui Putin.
Această concluzie fascinant de prostească trece din editorial în editorial, bineînțeles scutită de fact checking și de acuzații de dezinformare sau manie conspiraționistă.
Să presupunem, totuși, că Trump e omul lui Putin. Ce urmează? Statele Unite sub un regim comunist? Scuze! Acest obiectiv e, demult, confiscat de elita academică anti-Trump a Americii. Gînditorii care au dibuit aservirea rusă a lui Trump ar trebui să își aducă aminte că, da!, Statele Unite au fost, cîndva, aliatul direct al lui URSS.
Înseamnă asta că Roosevelt era agentul lui Stalin? Alianța de atunci a trimis Estul Europei într-o sclavie de 40 de ani. Înseamnă asta că gînditorii noștri de azi trebuiau să fie surprinși de 1989 în postură de anti-americani?
Agentologia e o disciplină derutantă. Anegla Merkel a pus Germania în palma Rusiei, după ce a suprimat energia nucelară și pe cărbune a țării – a fost ea agentă a Rusiei? În schimb, altceva e clar.
Că Trump Trump urmărește o restructurare fundamentală, fără cruțare de protocol, imagine și pseudo-prieteni. Trump forțează oprirea celor două capitole ale disoluției americane: 1) disoluția internă prin faliment economic și moral și 2) disoluția imperial- externă prin conflicte iraționale și proliferante.
Din aceste motive, Trump vrea pace. Iar pace nu înseamnă o cedare slugarnică în fața lui Putin ci restabilirea echilibrului global. Mai precis, relansarea relației americano-ruse pentru a contracara o posibilă alianță strategică ruso-chineză. Citit prin fapte nu prin caricaturi, Trump e un buldozer programat de lecțiile celui mai mare cuplu al politicii externe de după război: Nixon-Kissinger. Nixon a relansat, în 1972, relația cu China pentru a tempera aventurismul sovietic.
În cuvintele lui Kissinger: relațiile Americii cu Rusia sau cu China trebuie să fie întotdeauna mai bune decît relațiile ruso-chineze. În tot acest joc, locul UE e marginal și nedemn. Europa e, pur și simplu, o prelungire activă a liberalismului american.
Acest constrictor liberal euro-american e forța care amenință existența libertății fundamentale și țese, pas cu pas, o lume de captivi. O lumea dominată de cenzură labirintică, o lume în care a gîndi și a vorbi altfel decît a stabilit stăpînirea e o crimă.
Miza furtunii istorice provocată de Trump e lupta cu liberalismul global, cu domesticirea universală și aservirea în masă. Puteți găsi o descriere amănunțită a infernului liberal pregătit să înghită lumea, aici, în acest text, datorat cuiva care vede prea mult și nu știe să-și țină gura. Ca să nu mai patinăm în referințe, e simplu: libertatea esențială nu poate fi cedată nici nazismului, nici comunismului, nici liberalismului.
E prea puțin important cum se cheamă uzurpatorul și încă mai puțin important care îi sînt promisiunile, mijloacele și sofismele. Replica de ultimă oră a Europei liberale e, previzibil, un enorm spectacol fictiv.
Nu e surprinzător pentru că proiectul Ucraina a devenit rațiunea de a exista a aristocrației liberal-europene iar căderea Proiectului (adică pacea) ar însemna falimentul public al lumii bune europene.
Planul de reînarmare europeană anunțat de Ursula von der Leyen alocă sute de miliarde din fonduri și pentru armate care nu există. De unde banii? Subsemnatul intenționează să contribuie cu primul miliard dar problema rămîne. Banii pot fi extrași prin A)suprimarea statului social și a cheltuielilor lui colosale sau B) din împrumuturi. Prima variantă va asigura anarhia socială și politică internă.
În varianta a doua, edificiul UE va fi lovit de piețe și de creditori, mult înainte de Armata rusă. Oricum, și A) și B) duc în același loc: în buzunarul europeanului de rînd. Adevărat, există și varianta C): China. Cu punțile spre America și Rusia tăiate, UE se poate livra, devenind, ca atîtea state africane și sud-americane, întreținuta Chinei.
Joncțiunea ar fi lină. Sistemul de control social chinez rimează cu idealurile birocratice UE. Și, oricum, putem conta pe concursul presei vînătoare de agenți putiniști. Cu flerul ei politic independent, ea va reuși să nu observe că R.P. Chineză e un stat autoritar.
Europa își încordează mușchii altora și arată ca o criză născătoare de crize. O lume care vrea să se bată cu Rusia dar nu își poate apăra frontierele. Un teritoriu de-industrializat, sufocat de birocrație și turmentat de basme ecologice. Și apoi, e de aflat: în cîți ani și cu cine urmează să devină UE o supraputere militară?
Armamentul euro-american a început să curgă spre Ucraina încă din 2014. După 10 ani, Ucraina a pierdut războiul. De ce ar fi de crezut că, fără Statele Unite dar cu sprijin UE, se va schimba ceva? Mai departe: cine ar urma să muncească la miracolul militar european?
Poate UE contează pe specialiștii în balistică și turele de tanc aduși cu pluta din Mali si Bangladesh. Poate UE nu va mai miza doar pe carne de tun ucrainiană si va utiliza sortimente noi, cum ar fi carnea de tun italiană, britanică sau românească.
De ani de zile, sondajele spun că doar 30% din europeni și-ar pune pielea la bătaie. Societățile educate să nu mai facă copii și să se stingă în evaziune și stagnare asistată nu își trimit urmașii pe front.
Ca să apere ce? Auto-infecția cu care Europa își învață cetățenii să își urască națiile și culturile? Singura soluție e adoptarea metodei ucrainiene: japca și arcanul.
Continuarea, pe Antimaterie
