A mai bulversat odată Biserica noastră, în anii 20-30 ai secolului trecut. Calcule politicianiste care au singularizat atunci Biserica Română, într-o încercare eșuată de a o profila ca lider de facto al unei ortodoxii din care dispăruse, practic, Biserica Rusă.
Rezultatul? Răzmerițe și împotriviri locale, mai ales în Basarabia, în Moldova, mai puțin în Muntenia. O schismă nici până astăzi vindecată: așa-zișii stiliști („Biserica Ortodoxă Română de Stil/Rit Vechi din România”). Și o înstrăinare și mai mare a creștinilor din Basarabia, obligați la un moment dat să respecte noua dată a Paștilor cu jandarmeria, și care oricum se aflaseră sub influența rusă anterior. Nu este exclus nici ca divergențele să fi fost exploatate abil de sovietici.
În cele din urmă Biserica Română a renunțat la inițiativă, după ce unii dintre ierarhii săi s-au umplut de penibil într-o dispută publică ce a angrenat cele mai ascuțite minți creștine ale vremii – Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Sandu Tudor, Mircea Vulcănescu și alții.
Din acest motiv istoric, de pildă, atunci când a reînființat Mitropolia Basarabiei, Patriarhia Română a lăsat-o să celebreze Crăciunul „pe vechi”. Nu a vrut să bruscheze sensibilitatea și obiceiul local.
Să agiți apele și așa tensionate ale ortodoxiei în general și ale ortodoxiei locale în particular e semn fie de infatuare dusă la extrem, fie o diversiune a unui stat ostil. După ce că ai deja o schismă nouă, cea a nepomenitorilor, de ce să nu produci o alta? De ce să nu împarți ortodoxia românească în două tabere care să se anatemizeze reciproc? De ce să nu dai prilej Rusiei să bage bățul în gard, profitând de o polarizare picată pleașcă din prostia oponentului?
O astfel de propunere nu poate veni decât de la un idiot util, așa cum a fost el definit de Andrei Vieru: o minte captivă, un fanatic al unei himere.
Lumina Sfântă coboară pe Pământ când vrea Dumnezeu, nu când vor oamenii!