Undeva în Europa, la limita dintre Germania și Franța, în iarna lui 1944, două echipe beligerante de soldați americani și germani, avansate în teren și înarmate până în dinți, care aveau misiunea de a observa mișcările dușmane, ajung să intre într-un fel de dialog, culminând într-o bucurie generală în jurul bradului de Crăciun.
Evident, germanii voiau ceva, dovezile lor că războiul lui Hitler se încheiase pentru ei curgeau gârlă, dar faptul că au reușit să se deradicalizeze și să nu se împuște între ei atunci când se întâlnesc (fiindcă nimeni nu renunță la arme, nu are loc nicio predare cu armele jos), ajungând să își ofere reciproc cadouri și să cânte colinde în jurul bradului (aceleași colinde, unii în germană, ceilalți în engleză, niciunul nu vorbea limba celuilalt), în acea noapte superbă de Crăciun, e o frumoasă demonstrație a modului în care cultura comună, în ceea ce are ea mai familiar, profund și înălțător, așa cum este nașterea lui Hristos, reușește să devină o punte de întâlnire și încredere între niște oameni care nu doar că se înțeleg prost între ei, dar sunt permanent pe punctul de a se omorî.
Nu e relevant că dintre cele două echipe de combatanți una nu mai vrea să lupte, fiindcă ar fi fost suficient să arunce armele și să se predea, ci cum unii ajung să câștige încrederea celorlalți, ținând în același timp un deget pe trăgaci.
Declarația drepturilor omului ar fi fost probabil un teren slab de întâlnire între niște combatanți aflați pe punctul de a se ucide, nu doar atunci, ci și azi. Oricum, nimeni nu ar încerca așa ceva. Într-o situație polarizată în care toată lumea are aceleași drepturi, ceea ce te scoate din impas nu se află în aceste drepturi. Devine chiar mai evident că acest legalism nu doar că nu se poate constitui într-o bază care să structureze în întregime o lume, dar nu poate funcționa decât acolo unde polarizările morale sau culturale și sociale sunt reduse și solidaritățile puternice.
Ceea ce a contat, atunci când între acești oameni nu se afla absolut nimic din categoria mecanismelor de susținere a ordinii publice, drepturi sau spirit civic, ba mai erau și înarmați cu scopul de a se elimina, a fost un brad de Crăciun, cu întreaga lui încărcătură simbolică și morală cu care erau familiari: toți se ridică în picioare și cântă ca la biserică, deși fiecare pe limba lui, toți par pătrunși de solemnitatea și importanța momentului, apar cu cadouri sau își strâng mâinile etc. Și unii, și alții în orice caz trăiesc primul și cel mai important moment din istoria încrederii lor scurte în jurul acestui brad.
Finalul acestei acțiuni, evident, nu este cel pe care și-l pregăteau ei, fiindcă acolo apare cineva (Mother) care nu luase parte la acest spirit de Crăciun, care nu înțelegea nimic din ce se întâmplă, care nu iubea lucrurile amestecate, care nu credea că se va întoarce acasă, la iubita lui, și care, inevitabil, dă totul peste cap.
A Midnight Clear este din perioada când asemenea producții aveau un sens, este un film inspirat de o situație reală, un film pe care toți l-am văzut, dar care mai ales azi ar trebui revăzut, într-un Occident care pune problema pe dos, omorând în el exact acele lucruri care altădată îi dădeau substanța și codul moral, acel cod moral care îndeamnă la pace și împăcare mai curând decât la război și moarte și îi face reciproc recognoscibili atunci când asemenea momente de maximă polarizare se cer depășite.
