Lacrima din lut
de Laurențiu Cosmoiu
Doar lacrima salvează,
Abisurile neangajate,
Cu simplu sclipăt ne înnobilează,
Ne scoate din străinătate.
Privim spre cețuri cu plecare,
Ne-ngrijorăm de despărțire,
Cum nu simțim când ne atinge,
Făclia de la Mânăstire?
Alerg dintâi spre Țara Sfântă,
Lumina ca s-apuc.
Căci văd că sunt tocmit de nuntă,
Și-asediat de lut.
Mă tem tot mai alert de moarte,
De cel spurcat ce sunt –
C-ascund perpetue păcate
Și pofte, furibund.
Sunt demn de plâns,
Însă prin sârguință către El,
Iertarea prinde din ascuns
Cu lacrimă de zel.
Ștergându-mi trista etopee,
Pot făr’ de veste să ating:
O stare ardentă, vie epopee
Și veșnic să înving.
E Darul nesperat al Lui,
Ce vine să mă-mbrace,
În albul-nalt al zborului,
În culmile de pace.
O, și ce zăbavnic gând,
Ce-ngrijorare mă apasă,
Mă uit în zare, în străfund:
E mult până acasă.
Dar prind curaj, m-agăț de poala Lui,
Aprind tămâie, cat fervoare,
Mă-nfrupt din rugul postului,
Rememorez o floare.
Cât rugăciunea saltă, vie
Și trupu-i neostoit,
În luptă sufletul să fie
Pentru Hristos Nebiruit!
