Parentingul creează din copil un idol?

O întreagă literatură despre educație și parenting are ca etalon figura unui copil de vârste mici, până în pubertate. De multe ori, cei care ne dau sfaturi (psihoterapeuți, traineri, părinți-influenceri) sunt destul de tineri, având ei înșiși copii mici.

Când în media ni se prezintă povestea unei școli de succes (sau a unui sistem școlar de succes) se arată de obicei imagini cu copii mici – de școală primară. Căutați mărturii video despre sistemul finlandez și veți observa că majoritatea covârșitoare a copiilor filmați au mai puțin de 12 ani. Or, asta este incorect și irelevant. Pentru că un copil până în 10-12 ani are în mod natural tendința de a fi nevinovat, curios, ascultător, cald, entuziast. Provocarea cea mare o reprezintă etapa de la adolescență în sus. Deci, dacă ai o poveste de succes pe care vrei să o împărtășești, pentru relevanță, aceea trebuie să fie a unui copil devenit între timp adolescent (care să confirme modelul tău de educație), dacă nu și mai vârstnic de atât. Desigur, există și copii de școală primară unii mai politicoși, alții mai puțin, unii mai empatici, alții mai puțin, unii mai responsabili, alții mai puțin. Dar perioada copilăriei timpurii, deși decisive, nu ne dă un tablou relevant. “Urma alege”, spunea bunica mea. Adică nu e totul să promiți, ci și să împlinești și să fii consecvent, până la capăt. Specialiștii în parenting au ca țintă principală părinții de copii mici și foarte mici, deoarece este important ca educația să înceapă foarte devreme. Numai că arareori vedem modelul dus până la capăt, cu urmărirea rezultatelor pe un interval mare (copilărie-maturitate). Copilul A a fost educat astfel, iar el a ajuns adultul A, responsabil, muncitor, empatic, curajos etc. Nu. Discursul dominant în parenting chiar nu face arc peste timp, ci urmărește un tipar cauză-efect imediat.

Rezultatele care ni se oferă sunt cu bătaie foarte scurtă. Ceva de tipul: „mi-am educat bine copilul și acum el spune mulțumesc și te rog, nu mă minte, își face lecțiile, nu e agresiv cu alții etc”. Or asta este insuficient. Și adeseori nici nu este determinant pentru un parcurs ulterior, deoarece experiența arată cum, la intrarea în adolescență, unii copii părăsesc aceste bune obiceiuri. Așadar, o mărturie credibilă și legitimată ar fi “Mi-am educat astfel copilul (iar la acest “astfel” se poate intra în cele mai mici detalii), iar acum el este un om bun, un adult cumsecade.” Cu alte cuvinte: avem dovada că metodele noastre sunt de succes, pe termen lung? Cu ce ne încălzește să avem un copilaș drăgălaș și cuminte, dacă de la adolescență încolo pașii lui o apucă pe drumuri greșite?

Nici eu nu am un model confirmat (având copil mic), dar mă adresez cititorului împărtășind nu experiența de mamă, ci pe aceea de profesor de liceu. Și acum o să prezint o realitate ale cărei concluzii cititorul le poate trage singur. Aflându-mă la catedră în fața unor liceeni din colegii naționale (așadar copii ce au obținut peste 8,50 la evaluarea națională) am observat că, deși sunt în mod nativ foarte inteligenți, mulți dintre ei nu studiază de voie bună, nu au simțul responsabilității, sunt înclinați spre minim efort și chiar mici șiretlicuri pentru a obține o notă mare. Așadar, nu au toți autocontrol și conștiința datoriei și nici nu se automotivează spre dezvoltare și performanță individuală. Mulți dintre ei, după un semestru de clasa a noua onorabil la limită, părăsesc cu totul învățătura temeinică și eșuează în vulgaritate, adicții (țigări, jocuri video, rețele de socializare), teribilism, autosuficiență și frondă din ce în ce mai ignorantă și mai puțin întemeiată. Practic, se produce nivelarea și nu mai avem nicio diferență între un elev la colegiu național și un elev la colegiu tehnic sau școală profesională. Pentru că primul nu își folosește iq-ul și potențialul cu care a fost înzestrat. Ba chiar un elev onest de școală profesională, cu simțul responsabilității, poate avea un parcurs de studii mult mai onorabil.

De pildă, aflăm de pe internet că prietena băiatului care a făcut accidentul la 2 Mai studia la colegiul economic Virgil Madgearu. Este vorba de fata care apare în filmulețul celebru de acum, în care cei doi se laudă cu consumul de droguri. Șochează lipsa de maturitate a fetei, ba chiar tupeul și naivitatea ei, amestecate cu aroganță.

Înfățișarea generală este de un prost gust maxim, deși e în definitiv o fată frumoasă, cu trăsături fine. Numai că buzele îi sunt siliconate agresiv, machiajul este excesiv, timbrul e factice, iar postura pare afectată de consum (se leagănă, are ochii holbați, încremenește brusc, râde forțat). Cum se poate deci ca un copil de la liceul Virgil Madgearu (liceu central și cu note mari de admitere) să ajungă în halul acesta? Și ca ea sunt mulți, prea mulți, din păcate. Și, atenție, majoritatea nu se droghează, dar tot ratează șansa de a se dezvolta conform potențialului și efortului investit de familie în ei. Poate veți spune că sunt copii lăsați de capul lor, provenind din familii dezorganizate, din medii dubioase sau cel puțin problematice etc.

Nici vorbă. Trebuie subliniat. Nici vorbă. Ce ați spune dacă ați afla (sau, mai ales, dacă experții în parenting ar afla) că sunt exact părinții tipici care se înregimentează într-un gen obsesiv de educație foarte vigilentă, conștientă de sine, educație timpurie “de manual”, practic? Interacționând cu părinții acestor elevi, profesorul poate afla că are în față un intelectual de clasă medie (de obicei), care a investit bani și timp în educația copilului. Și totuși, ceva s-a fisurat pe undeva. Ce anume?

Să investigăm puțin modul acesta de educație, care pare tras la indigo, dar ale cărui roade finale nu par să alarmeze pe nimeni suficient de tare astfel încât modelul să fie dovedit ca unul falimentar. Copiii eșuează în adolescență, dar alți noi părinți urmează pentru copiii lor același tipar, fără a observa legătura de cauzalitate. Întotdeauna se crede că altceva e de vină: anturajul copilului, liberul său arbitru, hazardul… Nu. Este timpul să suspectăm și să punem în discuție chiar modul nostru de a ne crește copiii.

Deci care ar fi acest tipar de educație? Să vedem. Când sunt foarte mici, copiii sunt crescuți cu grijă și meticulozitate după anumite sfaturi ale literaturii de parenting. Nimic nu pare a fi lăsat la voia întâmplării. Apoi, li se cumpără tot felul de jocuri de creativitate și dezvoltare, li se citesc enciclopedii. Li se explică lumea înconjurătoare ca unor oameni mari, sunt îndemnați să vadă documentare. Folosesc tableta și internetul pentru programe instructive. Apoi încep marile migrații: de la școală – la înot, de la școală – la meditație, apoi la baschet, pian, escape room și alpinism la sală, film la mall, limba engleză, petrecere cu colegii, adventure park, cerc de robotică, meditație la matematică.

Ce să fie în neregulă cu acest model de educație care, în aparență, vine chiar în sprijinul școlii? Este oare greșit ca un copil să știe engleză, matematică, să iubească sportul? Nu. Totuși, acest program vine cu enorm de multe dezavantaje. Despre unele dintre ele, s-a mai vorbit: supraaglomerarea copilului, limitarea timpului petrecut cu familia, stresul. Despre alte dezavantaje, s-a vorbit mai puțin și este destul de greu de arătat un tablou de mare acuratețe. Dar, în formulă concentrată, poate că este vorba de o greșeală de atitudine. Copilul simte că este în centrul atenției și preocupărilor părintelui. Atitudinea de tipul “să ne creștem copilul bine, vigilent și după norme de parenting” riscă să facă din cel mic un idol, un centru de gravitație. Or asta este mai grav și mai dăunător, deși, în același timp, copilul crește sănătos, sportiv și cu multe cunoștințe (engleză, robotică etc). Pentru că în el crește și ego-ul, mândria, ca și conștiința că părinții sunt acolo pentru a-l servi. Similar, în părinții înșiși crește mândria că nu își cresc copilul la voia întâmplării, că acesta va fi special – că este deja special, nu ca ceilalți copii de la groapa de nisip.

Și atunci? Soluția pare să stea chiar în antiparenting, cum spune și pr. Savatie Baștovoi. În a trăi firesc, ca un om bun, nu ca un părinte bun. Este bine ca cei mici să trăiască mai mult printre adulți (părinți, bunici, familie extinsă etc) decât să fie lăsați prea mult cu alți copii. Ca atare, este bine și ca părinții să îi poarte, atunci când este posibil, acolo unde îi cheamă datoria lor. Mulți dintre noi așa am fost educați de părinții noștri – și asta de multe ori firesc, fără un program anterior trasat.

De pildă, îmi amintesc din propria copilărie că părinții mi-au transmis ideea de importanță a familiei, fără să țină discursuri pe această temă. În special mama era foarte apropiată de cele trei surori ale sale și, ca atare, se ajutau mult și drumurile li se intersectau des. În vacanțe eram lăsată adesea la una sau alta din mătuși. De legătura cu bunicii nici nu mai vorbesc. Nu am văzut la părinții mei o închidere egoistă în interiorul familiei restrânse, ci erau capabili să lase tot, să anuleze planuri, să se pună pe ultimul loc, dacă altcineva era în nevoie și le cerea ajutorul. Astăzi, îmi este chiar și mie uneori greu să călătoresc după normele moderne, adică spre o destinație unde nu te așteaptă nimeni și la o cazare contra cost.

La părinții mei aceasta era o excepție: mergeau (cu treabă de obicei) spre destinații de prietenie, unde erau așteptați cu masa pusă de prieteni sau de o rudă mai mult sau mai puțin îndepărtată. La bunicii din partea mamei, vecinii ne erau și ei foarte apropiați. Peste drum, locuia moșica, în curtea căreia intram adesea. Invers, ea venea la noi fără să strige la poartă, ci intrând de-a dreptul în casă. Din copilărie, pe lângă jocurile noastre de copii (frați și verișori, dar și vecini) păstrez amintirea a multor sarcini și treburi gospodărești la care asistam pe lângă părinți, alteori ajutându-i după putere. Eram la culesul viei, la zdrobitul strugurilor (când scoteau și mustul). Culegeam fasolea, pe care mamarea o alegea plesnind păstăile în poală (alteori o bătea pe un pled în curte). Udam grădina, pliveam roșiile, hrăneam animalele. Sau poate că cel mai frumos moment era când mamaia mulgea vaca și stăteam pe un scăunel lângă ea, ascultând ce îmi povestea. Și cum totul dura cam 30-40 de minute, era timp de povestit. Îmi spunea de animalele sacre, precum rândunica și șarpele casei.

Odată, vaca s-a îmbolnăvit și mama a trebuit să o ducă la veterinar într-o seară de iarnă. La întoarcere, era deja noapte, dar una ireal de luminoasă, cu o lună plină ce dădea scântei zăpezii din jur. Așa, și? Ce e cu toate acestea? Poate nu e mare lucru, dar mie asta mi se pare mai de preț decât un sfat de parenting, pentru că am primit atunci un peisaj de poveste, imprimat în minte pentru atâția ani, dar am primit și câteva sfaturi nespuse: când datoria o cere, lași confortul casei tale și pornești noaptea pe frig, din dragoste pentru un om sau un animal. Iar asta nu trebuie văzut ca un sacrificiu, ci ca un prilej de contemplație, de bucurie, așa cum eram atunci pe drumul acela înzăpezit, sub un cer înstelat, mamă și fiică, iar între noi animalul pe care îl dusesem la veterinar. Altădată, ne duceam la bunici cu autobuzul, care a făcut pană la marginea satului, de-a lungul unei păduri destul de întinse. Toți pasagerii am pornit pe jos, iar această timpurie amintire (nu cred să fi avut mai mult de 7 ani) este una foarte veselă. Eram așa de entuziasmată, ca într-o excursie, să fac acea drumeție în buza pădurii, alături de părinții mei! Și totul neașteptat, palpitant! Alte amintiri cu ei mi-i dezvăluie alături de prietenii lor, la lungi mese – fie la țară, fie în cartier. Eram și noi, pe acolo, fără a fi excesiv băgați în seamă, dar nici neglijați. Când mergeam în ospeție, era cel mai frumos, pentru că puteam explora o grădină și o casă străină. La Poiana Lacului, de pildă, în fundul livezii, gazda noastră ne-a arătat un lac magic, parțial mărginit de o pădure. Și-au propus oare părinții mei atunci vreo lecție de parenting? Nu, ei își trăiau firesc tinerețea, invitând prieteni la masă sau mergând în vizită. Poate am primit atunci firesc lecția aceasta a convivialității, a prieteniei si a solidarității – pentru că de multe ori nu era o simplă vizită, ci mergeam și ca ei să se ajute. Femeile făceau împreună cozonaci și alte prăjituri, bărbații reparau sau meștereau ceva. Veneau apoi datoriile ce țin de marile rituri: nunți, botezuri, înmormântări. De câte ori nu mi-am auzit bunicii zicînd că merg ”cu lumânare”. Și am primit astfel lecția că ești dator să fii acolo pentru ceilalți, pentru comunitate, la bucurie, ca și la necaz.

Acest mănunchi de amintiri personale, pe care mulți dintre noi le avem sub o formă sau alta, au fost redate aici doar pentru a puncta forța educativă a vieții, ca și a părinților cu rolul lor de modele, iar nu neapărat de predicatori. Cu siguranță, un părinte spune povești, oferă sfaturi, învățăminte, dar  el trebuie să continue să trăiască firesc, iar copilul să fie un martor la o viață frumoasă. În momentul în care programăm excesiv, psihologizând și urmând tehnici de manual, riscăm să oferim de fapt un model de educație nu doar artificial, ci și destinat eșecului, tocmai pentru că face din copil un idol și o obsesie.