O istorie incomodă a relațiilor româno – franceze: cum a creat statul român pentru a fi folosit împotriva Rusiei și Ungariei. Sursa tuturor tragediilor României, care se pot repeta oricând

Relațiile dintre România și Franța n-au avut la bază vreo dragoste deosebită sau sentimente „frățești”, așa cum, de altfel, suntem învățați din istoria oficială.

În realitate, afirmă profesorul universitar Adrian Severin, fost ministru de externe, Franța a creat statul român modern pentru a fi folosit împotriva Rusiei.

„Terminarea primului Război al Crimeii (al doilea poate fi numit cel actual, început în 2014, odată cu desprinderea regiunii autonome Crimeea de Ucraina și anexarea ei de către Rusia) a însemnat și terminarea ocupației militare, ca și a administrării Principatelor de către Imperiul țarist, convenite (cu caracter „provizoriu”) prin Pacea de la Adrianopol (1829), încheiată la capătul unui război ruso-turc câștigat de ruși. Prin această pace se realizase și liberalizarea circulației pe Dunăre, ceea ce punea bazele geo-economice ale ceea ce urma să fie primul stat român modern.

România modernă, numită de unii și „România mică”, prin comparație cu „România Mare” care avea să vină în 1918, a fost, deci, creată de Franța ca stat care să păzească Europa de ruși – identitatea geopolitică, și care să hrănească Europa (centrală și occidentală) cu grâne și petrol, transportate pe Dunăre (la care rușii nu mai erau riverani) – identitatea geoeconomică; așadar ca stat esențialmente antirus. De aceea, și capitala Principatelor Unite a fost stabilită la București, aproape de frontiera Imperiului Otoman, iar nu în mult mai impresionantul, frumosul, spiritualizatul și aristocraticul Iași, considerat a fi prea aproape de frontiera Imperiului Rus”, a notat Severin în Cotidianul.

Acesta arată că Franța nu a fost deloc un prieten dezinteresat al României, ci a contribuit major la pierderea Basarabiei.

„Împăratul Napoleon I s-a intersectat de departe cu istoria României în trei momente cruciale: o dată atunci când, în 1806, prin ambasadorul său la Istanbul, generalul Sebastiani, l-a forțat pe Sultanul Selim al II-lea, să îi mazilească pe domnitorii „pro-ruși” Constantin Ipsilanti, în Valahia, și Alexandru Moruzzi, în Moldova, provocând astfel, declanșarea unui război ruso-turc ce se va încheia cu pierderea Basarabiei; a doua oară, prin faptul că la întâlnirea de la Erfurt a acceptat, fără nici un drept, cu excepția celui al puterii, cererea țarului Alexandru I, ca întregul voievodat al Moldovei să fie anexat de Rusia – un fel de Pact Ribbentrop-Molotov avant la lettre; a treia oară, în 1812, când, deși pornea războiul cu Rusia, nu a ridicat nici un deget pentru a împiedica samavolnica pace de la București, prin care Basarabia era cedată Rusiei de către Imperiul Otoman, provocând națiunii române, pe atunci in statu nascendi, o rană neînchisă până azi”, a scris Severin.

Fostul ministru de externe afirmă că sub influența Franței, România a dezvoltat o singură politică externă după Primul Război Mondial: împotriva Rusiei și a Ungariei, cea din urmă fiind, de fapt, satelitul Germaniei.

Nicolae Titulescu a înțeles că România trebuie să aibă relații cu vecinul de la Răsărit pentru a nu fi zdrobită de o apropiere a acesteia cu Germania, dar a fost mazilit. Tragedia s-a petrecut în 1940 și, avertizează Severin, se poate repeta și acum.

„Sub influența Franței, „sora mai mare” căreia socotea că îi datora „Marea Unire”, România, după ce și-a arătat capacitatea de a acționa autonom ocupând Budapesta în 1919 și izgonind bolșevismul, reprezentat de regimul lui Bela Kun, din inima Europei (fără să fi primit și recunoștința acesteia), și-a construit politica externă pe coordonatele adversității simultane cu Rusia (URSS) și Ungaria, ceea ce a însemnat și tensionarea relației cu Germania, precum și pe temelia garanțiilor de securitate acordate de Franța (împreună cu aliata acesteia din război, Marea Britanie). Înțelegerea dintre URSS și Germania a prins astfel România în cleștele ostilității ambelor. Ocazie cu care a constatat că garanția franceză era o simplă iluzie oferită tocmai pentru a menține România într-o tabără cu care interesele sale vitale nu mai erau congruente.

Nicolae Titulescu avertizase că apropierea ruso-germană este inevitabilă și că, atunci când ea se va produce, România va fi într-un pericol major dacă se va găsi în relații tensionate cu amândouă. De aceea, ca ministru român de externe el căutase normalizarea relațiilor cu URSS. Nu era dragoste, ci realism politic; nu era vorba de alegere sau de gust, ci de necesitate. Această evaluare, care avea să se dovedească tragic de corectă, a dus la îndepărtarea lui. La fel cum astăzi sunt blamați și marginalizați tot cei care susțin că România trebuie să evite cu orice preț situația în care Rusia și Europa germană, sau Rusia și SUA se vor asocia pentru a impune o nouă arhitectură de securitate (est)europeană, fără ca ea să fie în parteneriat strategic funcțional cu nici una dintre aceste părți. „Titulescienii” de ieri sunt „putiniștii” de azi. […]

Când ora adevărului a sunat pentru România, garanțiile Franței (aflată, și din punct de vedere geografic, la o distanță prea mare pentru a interveni eficient) nu au mai contat nimic, iar politica franceză, simultan germanofobă și rusofobă (azi ea este americanofobă și rusofobă), urmată de români cu gândul că astfel se apără de revizionismul și iredentismul vecinilor, a dus-o drept la catastrofă geopolitică. Pentru Franța fusese important ca România să stea departe de Rusia și Germania, în acest sens oferindu-i argumentul ideologic (la fel cum o face acum, adică în 2025, cu referire la Rusia). Pentru România interesul era să se apropie de acestea, trecând peste ideologie”, a scris Severin.

Franța a influențat masiv și România comunistă, încurajând dizidența lui Ceaușescu față de URSS, dar prețul plătit de români a fost uriaș: „limitarea drastică a libertăților individuale și a capacității de satisfacere a nevoilor lor existențiale, iar după 1990, prin ruinarea și prădarea programatică a economiei românești ridicată cu trudă, sudoare și suferințe, economie supracapitalizată care ar fi trebuit să le fie și atu în concursul global, a fost imens. Ungaria, cu „gulaș-comunismul” ei, a urmat o altă cale și se pare că a rămas chiar cu mai multă demnitate națională în depozit”.