Toate discuțiile noastre despre carantină, distanțare socială și măști duc în ultimă instanță la o singură dilemă neplăcută. Mergem mai departe cu viețile noastre și ne împăcăm cu Covid-19? Sau încercăm să fugim de riscul de infectare cu speranța că într-o zi va dispărea?
Să ne aducem aminte cum am ajuns aici. Guvernul s-a panicat în martie și a impus carantina când profesorul Neil Ferguson de la Imperial College a publicat modelarea sa matematică.
Raportul este celebru pentru că a prezis într-un „scenariu rezonabil de pesimist” 510.000 de decese. Dar raportul a mai făcut o afirmație care este adesea trecută cu vederea. Carantina va salva un număr suficient de vieți dacă va fi prelungită indefinit, până când va exista un vaccin, „care ar putea să fie la o distanță de 18 luni sau mai bine”. În caz contrar, virusul pur și simplu ar reveni după ridicarea carantinei, probabil mai violent decât a fost la început.
Echipa profesorului Ferguson a mai avansat și înainte această teză. Politicile de izolare agresivă „nu fac altceva decât să împingă perioada de contagiune după ce s-au ridicat restricțiile dând astfel o întârziere, dar nu o reducere substanțială”. Creșterea cazurilor în țările care nu mai au carantină, precum Spania, Germania, Japonia și Hong Kong dovedește acest lucru. Unele dintre ele au avut o carantină mai dură și mai lungă decât am avut noi în Marea Britanie.
Rezultă așadar că în ceea ce privește carantina nu au existat de la bun început decât trei opțiuni coerente. Opțiunea unu era să nu avem carantină. Opțiunea doi era să avem o carantină pe perioadă indefinită, punând întreaga viața a națiunii în așteptare cu un cost inimaginabil. Opțiunea trei, aleasă de guvern, a fost să avem o carantină suficient de lungă încât să permită sistemului național de sănătate să facă față. Într-o lună a putut să facă față.
Guvernul a ridicat restricțiile în iunie, la șase-opt săptămâni după ce nu mai avea nicio justificare chiar după logica sa. Dar să lăsăm deoparte acum problema dacă a fost ridicat prea devreme sau prea târziu. Întrebarea este ce se întâmplă în continuare.
Poziția guvernului pare să fie aceea că faimosul indice R poate fi ținut sub 1 fără carantină dar cu distanțare socială. Unii epidemiologi sunt de acord cu acest punct de vedere. Alții nu. Nu îmi propun să mă aventurez în aceste discuții complicate. Dar presupunând că are dreptate guvernul, există niște probleme delicate cu care trebuie să se confrunte.
Una este aceea că dacă indicele R poate fi ținut sub 1 doar prin distanțare socială, atunci am fi putut face acest lucru în martie, în loc să intrăm în carantină. Aceasta nu este privire retrospectivă. Este ceea ce a făcut Suedia. Este la modă să iei în derâdere modelul suedez. Dar numărul de morți raportat la milionul de locuitori este substanțial mai mic decât la noi. Spitalele lor nu au fost niciodată copleșite. Nu și-au închis niciodată școlile. Distrugerea estimată a economiei lor este la jumătate față de a noastră.
Cea mai neliniștitoare problemă, totuși, este calea de ieșire. Presupunând că distanțarea socială poate ține transmisia bolii la un nivel jos, atunci ea va trebui menținută pe termen nedefinit până când apare un vaccin. Ce înseamnă asta pentru lumea noastră?
Apropierea fizică de alți oameni nu este un soi de opțiune suplimentară pe care o putem extirpa din cultura noastră. Este fundamentală pentru umanitatea noastră. Conversațiile în jurul mesei, prietenia, iubirea și lacrimile, copiii la joacă, majoritatea activităților educaționale, depind de apropierea fizică. Întreaga noastră infrastructură de transport, clădirile în care muncim, ne distrăm și mâncăm, depind de apropierea noastră. Prin distanțarea socială, cooperarea fizică devine imposibilă. Dimensiunea socială a muncii pur și simplu dispare.
Camera Comunelor, marele nostru forum într-o încăpere înghesuită, s-a redus la un program prin telefon într-un spațiu pe jumătate gol. Prin distanțarea socială nu mai există aglomerație în jurul barului, nu mai există cântări la nuntă, nici orchestre sau coruri, nici teatru, nici sport, nici audiențe live – pe scurt, nu mai există activități colective, ci doar solitudinea deprimantă a ecranului electronic. Ne-am predat libertatea virusului. Ne vom preda și umanitatea?
Prin comparație, măștile reprezintă o problemă minoră. Sunt inconfortabile și depersonalizante. Intră în conflict cu un instinct fundamental al societății apusene de a interacționat vizual, de a ne arăta fețele. Dar dacă îi fac pe oameni să iasă și să trăiască din nou împreună sau să-și trimită copii la școală, atunci nu pot fi decât bune. Oamenii se vor debarasa repede de ele.
Realitatea crudă este aceeași, cu mască sau fără mască. Va trebui să trăim cu Covid-19 fie că ne place, fie că nu, până când va apărea, dacă va apărea un vaccin. Și nu doar cu Covid-19.
Sunteți surprinși? Poate. Însă doar pentru că în Europa am avut un sentiment fals al siguranței de foarte mult timp. În ultimele două decenii a existat Mers și Sars. Înainte a fost gripa asiatică, gripa de Hong kong, H1N1, și boli nonrespiratorii precum HIV, Ebola și Zika. Toate au avut o rată a mortalității mai mare decât Covid-19. Dar, cu excepția HIIV, abia dacă au atins Europa.
Toate acestea par să se schimbe acum. Transportul internațional al oamenilor este în creștere.
O pandemie în Marea Britanie a fost pe primul loc în rândul amenințărilor indexate de National Risk Register de când a început să fie publicat acest indice în 2008. Estima că o nouă tulpină de gripă ar putea cauza între 50.000 și 750.000 de morți în exces în Marea Britanie iar că bolile care vor rezulta, cu proveniența de regulă în animale, reprezintă o amenințare în creștere al căror impact este imprevizibil dar ar putea fi foarte mare.
Covid-19 este o boală serioasă, dar din punct de vedere istoric se află la coada clasamentului.
Pentru oricine care are sub 50 de ani, riscul de deces este minuscul, mai mic decât în cazul gripei sezoniere. În marea majoritate a cazurilor, simptomele sunt blânde sau inexistente. Strămoșii noștri au trăit cu epidemii mult mai grave fără să dea fuga să-și bage capul într-o cutie. În unele părți ale lumii încă trăiesc astfel (la nivel mondial, tuberculoza a ucis anul aceste mai mulți oameni decât Covid 19).
Trebuie să ne calculăm singuri riscul din perspectiva vârstei noastre și a stării de sănătate, a activităților pe care le facem. Pentru unii, distanțarea socială va rămâne o precauție de bun simț. Noi, restul, trebuie să le respectăm alegerea dar să lăsăm în urmă acest aspect și să ne vedem de viețile noastre. Nu putem fugi la nesfârșit.
Articol tradus de la originalul apărut în The Telegraph. Lordul Jonathan Sumption (foto) este fost judecător al Curții Supreme a Marii Britanii.
