După demonstrația de forță de la Muzeul Țăranului Român de anul trecut, cu sfinți și biserici*, Leonard Toteanu revine acum la ART 4 YOU – arta pentru toți, cu o nouă și substanțială expoziție de pictură, dar și de grafică și sculptură (23 mai – 8 iunie, 2025), sub titlul LEO.**
Ceea ce e semnificativ. Fiindcă sugestia primară a unui astfel de titlu pare să fie ceva de tip: “aceasta este arta mea, acesta e modul meu de a pune problema, acesta sunt eu, iar aici sunteți, nu oriunde, ci la mine acasă. Luați loc, vă rog.” Autoprotretul, care te întâmpină pe afiș și imediat la intrare (prin comparație cu care sculptura pare o simplă prelungire), vine să completeze sinceritatea unei asemenea declarații cu o modestie puțin obișnuită. Arta este în definitiv o interogație și un dialog, pare să spună Leo Toteanu, un dialog, se înțelege, al artistului cu el însuși și cu lumea din afara lui, o încercare de a pune în lumină prin anumite mijloace un adevăr sau mai multe. Ea nu poate fi judecată decât în raport cu obiectivul ei, iar judecata o fac atât oamenii, cât și artistul. Care a făcut-o în autoportret și, zic eu, în cele câteva piese de sculptură (lemn, piatră, modelaj) pe care le-am văzut. Numele ei este, dacă vreți, LEO.
Dacă insist, e fiindcă aici este cheia acestui nou vernisaj. Și că este așa, puteți afla comparând autportretul cu portretul omagial al unui alt artist, Octavian Lazăr, pe care l-am văzut aici din nou. Portretul lui Lazăr a fost prezentat în noiembrie 2024 într-o altă expoziție, la același Muzeu al Țăranului Român, dedicată artistului, alături de Maria Constantinescu sau Vasile Murivale***. Este altceva. Adică modul în care Toteanu ține să se înfățișeze e direct legat de modul în care își judecă propria artă, în timp ce un asemenea portret reflectă o judecată de un cu totul alt tip. Coordonate artei lui sunt, dacă mai era nevoie, modestia și sinceritatea.
Dar altceva mă interesează. Leo Toteanu a adus acum mai multă natură moartă, am văzut mai multe clădiri, majoritatea vechi și de rezonanță (un pod venețian, un conac, niște case, o biserică, Peleș, un crâmpei viu dintr-o piață dintr-un orășel de provincie de la începutul secolului XX etc), a expus pentru prima dată, din câte știu, sculptură, dar, ca un fel de semnătură personală, a păstrat portretul și animalele. Alte noutăți: o femeie surprinsă în mijlocul unui dans flamenco, un cap de samurai și două femei în haine tradiționale, inspirate din excursia lui recentă în Orientul îndepărtat.
Animalele, majoritatea decupate de context — pictura lui Leo este un amestec de amintiri și imaginație, nu execuții după fotografii sau imagini — au trăsături umane, indiferent dacă sunt sălbatice sau din anturajul omului. Par blânde, tăcute, pașnice. Fondurile de culoare, mai degrabă închisă — de pildă, leul și hiena așezate pe un fond de ocru intens, un elefant, pe un fond de albastru închis, un câine, un urs, un cap de câine, alt urs și un cap de tigru, pe fonduri atenuate de griuri șamd — le conferă intensitate, adică sunt vii, dar și o anumită căldură și umanitate. Nu au nimic amenințător. Capul de tigru sau capul de câine, portretul vasăzică, e forma maximă de umanizare. Ideea de a picta și altceva decât propriul animal de casă, cu atât mai puțin animale sălbatice, eliberate în plus de orice context, e o idee destul de neobișnuită în artele plastice.
Am văzut, în schimb, în literatură exemple de mare efect, de pildă Chinghiz Aitmatov, Eșafodul, care, într-o încercare a de a sublinia tragedia vieții sălbatice și a vieții în general, sub amprenta omului modern, tehnic evoluat, dar tot mai alienat și distrugător (acesta este eșafodul), conferă unei familii de lupi din stepele Asiei Centrale trăsături umane: aceștia gândesc și vorbesc, au sentimente, suferă, se apără, se răzbună, trăiesc sau mor încercând să trăiască, exact ca niște oameni.
Portretele lui Leo cu animale sunt din această categorie și reflectă o aceeași încercare de a ridica aceste ființe la un nivel de codificare specific omului. Ca și cum portretul uman al unui animal nu poate fi diferit.
Cei din zona post-structuralistă a fenomenologiei s-ar grăbi să taxeze acest efort de înțelegere prin metoda împrumutării de însușiri umane ca o încercare ratată de a surprinde alteritatea, dar ei uită că aceste diferențe încep să existe doar odată cu conștiința. Nicio discuție, niciun raport, pe scurt nicio alteritate nu ar putea exista în absența ei; sau poate ar exista, așa cum praful cosmic, de pildă, există pentru pietrele de pe lună, dar cine ar mai putea spune atunci ceva? Nu întâmplător, umanizarea a fost metoda prin care aceste diferențe ne-au devenit familiare de la cele mai fragede vârste (cine ar putea uita eroii benzilor Disney?) pentru ca mai târziu să fie accentuate și înțelese mai adânc, fără să mai discutăm de tradiția iudeo-creștină, unde Cuvântul este sursa primordială a tot ceea ce a există (Evrei 11, 3; gr. Rhemati, rhema, rheo, adică cuvânt rostit de o voce vie), iar numele, acea marcă a unei alterități/ ființe care poate răspunde chemării chiar de dincolo de moarte: “Lazăre, vino afară!” (Ioan 11, 43).
Dar efortul lui Leo Toteanu, prin acest periplu în lumea animalelor, este mai amplu și direct ancorat de o intenție de fond, despre care am încercat să mai vorbesc****. Portretul e cel mai elocvent. Cu excepția autoportretului, care e o declarație asupra propriei arte mai curând (un cap de pisică pe piept e sugestiv, în orice caz e o parte din această semnătură personală), portretul e un amestec de amintiri și imaginație, cu excepția poate a artistului Octavian Lazăr, cunoscut în general unui public restrâns. Izvorul acestei imaginații e cultura pop a anilor ‘80-90. Astfel, poți întâlni portretul unui Hagi Tudose, întrupat de Constantin Rauțchi (în regia lui Ion Cojar, 1980), sau al lui Pașadia Măgureanu în persoana lui Mircea Albulescu din Craii de Curtea veche (regia Mircea Veroiu, 1996). Generația Instagram și TikTok nu ar ghici personajele și poate nici actorii, însă ar fi surprinsă de faptul că pictorul, departe de a căuta să fie codificat și îndepărtat ca orice deconstrucție, traumatizată de ideea de formă, tonalitate etc (sediul unui imperialism al ființei), el manifestă un interes viu pentru un univers pe care, deși nu e al lor, îl simt prietenos și chiar familiar.
Culorile închise sau intense, așa cum sunt aceste nuanțe de verde și ocru, nu fac decât să intensifice aceste portrete, să le dea substanță. Cu un fluture deasupra capului, un trabuc în mână și privirea piezișă, Leo ne dă o mostră din ironia lui, oricum decongestionează distanța care s-ar putea instala. El nu idolatrizează nimic, nu e mânat de vreo nostalgie. Doar dă la iveală bucăți dintr-un univers familiar recompuse în formule de realism minimal și figurativ.
În egală măsură, un cap de țigan împodobit ca de nuntă și radios, aluzie probabil la vestitul hoț de cai Zobar, gătit pentru propria nuntă – înmormântare cu focoasa de Rada, din Șatra lui Emil Loteanu (1975), un cap de evreu religios, sunt tot atâtea încercări de reapropriere a unui univers rătăcit astăzi printre concepte și pokemoni.
Ca și cum Leo ar reacționa prin aceste portrete la o criză a the common sense, pe care arta nu o mai poate exprima, fiindcă a devenit, mai mult sau mai puțin, instrumentul unei ideologii elitiste, iar cultura noii generații, dislocată de orice trecut și chiar de marea cultură, altminteri bine masificată prin școală și cărți altădată, a basculat într-o pokemonizare vizuală continuă, marcată de setea de suprastimulare și de o teamă de vid.
Prin aceste aceste portrete de oameni (și animale) de un realism minimal și figurative, creolizate majoritatea, cred eu, din motive care țin mai degrabă de inconștientul colectiv decât de o decizie personală (albul aristocratic al portretelor din arta clasică nu mai deține piedestalul singur, figurile arse de soare și spinările muncite, din arta de inspirație revoluționară a secolului XX, devin expresia vie unei umanități reale, nu osificate în perfecțiunea estetică a proporțiilor, câștigând ușor, ușor audiența), Leo Toteanu răspunde într-un fel la această criză. Așezând în aceste portrete figuri ale culturii pop, el arată direcția unde ar trebui să ne uităm.
Dacă spun “într-un fel”, e fiindcă artistul nu și-a propus să răstoarne ceva. Propria declarație despre arta pe care o face e codificată în autportretul cu un ochi cvasi-închis și un cap de pisică pe piept și, cred eu, în piesele de sculptură. Nu văd nicio urmă de aroganță și impetuozitate revoluționară, nu e decât modestie și sinceritate.
E, cu siguranță, avantajul lui de a veni din afară. LEO (Toteanu) se numește astăzi acest interes bine articulat, distinct și cvasi-neobișnuit pentru portret, oameni și animale.
* LEO TOTEANU – Vernisaj – Expoziţie de pictură – “Biserici şi Sfinţi”, Muzeul Țăranului Român, curator Maria Constantinescu, 18 — 28 iulie, 2024, https://youtu.be/-Wacht219Ls?si=UZRzqmszn8OKM19L
** Vernisaj LEO —expoziție de pictură sculptură și grafică, 23 mai — 8 iunie, 2025, https://facebook.com/events/s/leo-expozitie-de-pictura-sculp/9960414674024997/
Curator Maria Constantinescu, https://www.facebook.com/share/v/16arsqk14u/
https://www.facebook.com/share/r/1C1wF2QvG7/
*** OMAGIU MEȘTERULUI OCTAVIAN LAZĂR, 17 – 24 noiembrie 2024, Sala Acvariu, https://muzeultaranuluiroman.ro/show-item/omagiu-mesterului-octavian-lazar/
**** “Sfinți, animale, păsări și biserici – influențe pop, sud-americane și religioase”, https://r3media.ro/sfinti-animale-pasari-si-biserici-influente-pop-sud-americane-si-religioase/
